Orasul meu

Este ora 22.30. Noaptea inghite Londra. Ceasul mare din mijlocul pietei a sunat de doua ori, semn ca este si jumatate. Zgomotul surd se aude in toata Anglia.

Strazile sunt pustii si negre, felinarele prafuite si vechi, singurele obiecte vechi din tara, stau nemiscate, palpaind din cand in cand. Copacii se leagana intr-un dans stins, in timp ce vantul le taie frunzele usor aramii. A venit toamna.

Traim intr-o noua era, mult in viitor. Sunt un om normal ce bantuie strazile proaspat betonate. Privesc lumea printr-o punga de hartie, care mi-e asezata pe cap. I-am facut doua gauri in dreptul ochilor pentru a putea vedea pe unde merg. Totul s-a schimbat. Ma trantesc pe o banca, obosit, si caut cu privirea pe cineva care sa-mi semene, dar nu gasesc pe nimeni. Nu mai este nimeni cu o punga de hartie pe cap. Eu sunt singulul ciudat...ciudat este mult spus pentru ca
nimeni nu ma observa. Lumea trece pe langa mine, tinand umbrele gri si negre in mana, pentru a opri picaturile mari si grele de apa ce cad neincetat din cer. Da... cerul este singura pata de culoare care se vede in acest monstruos infinit. Un cer caramiziu se asterne incet deasupra noastra.

Ma ridic de pe banca si continui sa merg printre oameni, privind vitrinele sparte ale magazinelor cu haine. La capatul orasului se aude un zgomot puternic si asurzitor...probabil am fost atacati inca o data de o bomba chimica. Incet dar sigur se aud franturi de tipete ce alearga in jurul noastru, al meu...se simte fumul toxic plutind in aer. Lumea nu mai este umana. Razboaiele sunt din ce in ce mai dese si mai periculoase. Bobele chimice si biologice ne distrug incetul cu incetul, lasand in urma groaza.

Imi ridic privirea si vad, prin punga mea de hartie, un om ranit. Lumea trece nepasatoare pe langa el, in timp ce el se tine cu dintii de viata pe care nu vrea sa o lase in urma. In fundal se aud sirenele ambulantelor. In scurt timp ajung la locul faptei si-l ridica de pe jos. Stiu ce o sa se intample... il vor duce la spital, iar asistentii vor incerca sa-l tina in viata in timp ce medicii vor exersa ore in sir pentru a face o operatie adevarata cu ajutorul unui calculator performant.

Plec mai departe si privesc prin punga mea de hartie orasul. Case mari si suspendate parca atarna din cer. Fumul negru se ridica din ce in ce mai sus pictand cerul in culoarea orasului. Ajung la statia militara a orasului. La intrare s-a format o coada imensa de femei, barbati, copii, bunici, toti cerand o explicatie, toti dorind un adapost. Vietile tuturor isi pierd culorile, iar eu stau si privesc.

Ma uit prin geamurile improvizate ale cutiei de hartie si vad cesul din piata. Este ora 22.00.
Galagia imi inunda urechile. Se aud copii si femei zbierand. Se aud barbatii care alearga intr-un mars puternic, tragand cu armele in neant. Muzica disperarii ma cuprinde incet...mai intai picioarele, apoi mainile, apoi capul. Secundele trec greu, fiecare secunda devine minut, fiecare minut devine ora. Stau si astept, nu stiu ce astept, dar stau pe banca, cu mainile la urechi, cu ochii strans inchisi, cu masca mea de hartie pe fata. Stau...si astept sa treaca totul, astept sa vina revina totul la normal.

Incet ma inunda gandul ca omul a format totul, iar daca-l il distrugi, distrugi totul. Ca o avertizare, creierul meu pulseaza alert, incercand sa ma faca sa distrug omul. Imi pare rau dar nu sunt inca dispus sa ma sacrific, nu vreau inca sa plutesc in vid. Sunt un las. De asta am o punga de hartie pe cap. Nu vreau sa mi se vada fata ridata de timp si de groaza.
Este ora 22.30, iar eu stau si privesc.