luni, 8 noiembrie 2010

Prefață

... am intrat și i-am găsit altfel sau la fel cum mi-aș fi dorit: zâmbind și m-am tulburat de multe ori când am simțit că zâmbetul acesta era mai mult pentru nevoia mea și mai puțin pentru a lor. Așa o fi și cu iubirea, se înalță atunci când e dăruită dezinteresat și când nu se așteaptă nimic în schimb.

Nu știu cum s-a întâmplat acceptarea, ce i-a convins că e plăcut ca din adâncimea neconvențională și curată a intimității sufletului lor să împărtășească și celorlalți.

Când vine vorba de scris, devenim extrem de orgolioși; nu ne place să fim deloc împărțiți între părerile și dialogurile celorlați. Îi simțim nedrepți, necunoscători, limitați în opinii și extrem de insensibili la sufletele noastre și nu mai vrem să le împărtășim nimic. Dar cu noi, cu ei nu s-a întâmplat așa. Motivul trebuie să fi fost generozitatea și toleranța care te pot face naiv, dar curat.

Când am trecut de la obligația unei teme și amenințarea unei note, la bucuria de a scrie și mai ales de a spune și celorlați, nu știu. Pentru mine, acel Citim? a fost mereu semnul că mă aflam într-un moment drag, desprins din obligații și convenții. Și de aici, de la această întrebare, era drum spre orice, spre discuții, spre descoperirea de stiluri, de construcții sucite, de răsucite și de liniște ca pentru rugăciune. Și după lectură, indiscretul, Ei ce ziceți?, era resimțit mai degrabă ca o apreciere, ca o formă de mulțumire.

N-am așteptat, de fapt, niciodată observații critice sau tăioase și am sperat că ceea ce se va spune după, va fi tot spre bucuria celorlalți. Au fost și momente când nu mai trebuia spus nimic și dacă am înțeles împreună asta, este și pentru că am acceptat că ne aflam într-un timp și un spațiu al lecturii, al scrisului și al plăcerii de a ne îndeletnici cu ele.

Tinerețea, dezinvoltura, lipsa de prejudecăți, toate se vedeau în scrierile lor. Și am mai descoperit sensibilitate și maturitate pe care avem pretenția că le dobândim prin scris, abia după o vreme; în afară de asta s-au adăugat bucuria de a o oferi celorlalți și lipsa aroganței, apoi deschiderea de a accepta ce s-a spus despre tine. Pentru că scrisul e parte din tine, ca mâna ta, ca ochiul tău sau ca sprânceana mai ridicată, mai întrebătoare, mai netedă sau mai întreruptă. Cosmetizările ne plac, dar nu dacă ne transformă în ceva ce nu suntem.

Pe urmă am mai descoperit că se cheamă cu niște nume care nu pot decât să fie ale lor: Yvonne – ce ochi are fata asta, la ea scrisul stă în ochii tulburi, este colțul unde privirea oprește timpul în loc; Amalia – echilibrul nostru, talentul ei vine din ușurința de a împărți zâmbete și seriozitate și de a povesti; Yardena – vioiciune cu discontinuități voite pentru a ști că e acolo, este fata lui Eu citesc!; Vlad – caută ceva și într-o zi va găsi, starea lui de bine este un dar pentru toți; Georgiana – temperament năvalnic, pentru că generozitatea ei dă impresia că trebuie să iasă din trup; Alexandra – delicatețe și suavitate, aer exotic și totuși, atât de familiar tuturor; Adriana – ce greu este să vorbim despre ce scrie ea!... așa de personală și de orginală, surprinzătoare prin senzații transmise până în vârful degetelor; Franciska – tăcere pe care am descoperit-o treptat ca pe o mare calitate, dialogul este mai mult interior; Laura – siguranță, claritate, inteligență și cumpătare în tot ce face; Anastasia – se vrea altfel și reușește să fie altceva, cu o voce și o lectură care trebuie auzite; Edi – prezența lui în discuții nu trece niciodată neremarcată, inteligență și spirit problematic; Ioana – la ea scrisul este de fapt o lecție de balet, iar lectura, muzica ei cea mai dragă, și când mișcă stiloul o face cu mare grație; Eyal – ai putea spune că e omul fără defecte sau cu prea multe calități, sensibilitatea îl face distins și lipsit de orice micimi; Marcel – un domn care știe că zâmbetul nu e etichetă, ci e sufletul lui, nu-l supără nimic, pentru că la el bucuria este din a fi bun; Alex – absența lui ne este tristețe, e pitoresc, ne dă impresia că putem fi noi în orice moment; William – amestec interesant de putere și de sensibilitate, timiditate ce ascunde, cu siguranță, un suflet delicat.

La etajul cel mai de sus, în mansarda noastră eliadescă, se întâmplă totul; ne plac ploile doar unora, dar acceptăm să intre și soarele prin ferestrele prea mici pentru tinerețea noastră; uneori mai privim orașul și nu știu cum se face, dar reușim câteodată să vedem ceea ce este frumos, avem și dimineți plicticoase când tăcând, am învățat să acceptăm că putem fi și urâți și strâmbi sufletește și că oglinda nu putem fi decât noi; apoi mai avem după-amieze când nu avem chef nu sună așa de demoralizator și mai avem ore când filmul ne-o ia înainte tuturor.

În mansardă ploaia se aude altfel, pentru că o primim așa cum e, rece sau bacoviană, plină de vitalitate și de sens, iar norii sunt prea aproape de noi și ne acoperă, dar nu ne copleșesc.

Pentru o persoană care iubește tăcerea, ploaia și poezia, întâlnirile de aici au fost parte din sensul pe care-l căutăm când ne-am dori utili și celorlalți. Încearcă să amâne confruntarea cu un text promis și poate că într-o zi se va întâmpla.

Altfel, pentru că aici am avut de câteva ori impresia că suntem și pentru că nu știu să spun altceva atunci când cineva îmi aduce liniște și poezie,

mulțumesc!


Florina Jambore

2 comentarii:

  1. Foarte frumoasă prefaţă. Am citit-o cu drag şi cu nostalgie (doamna profesoară Florina Jambore a fost şi profesoara mea de limba română). Sunt curios, dumneaei mai predă la "Lauder-Reut"? Mi-ar face plăcere să-i fac o vizită într-o zi.

    RăspundețiȘtergere
  2. Jalnica, are ce nu v a avea niciodata! Sigur.

    RăspundețiȘtergere