Pianistul

Camera era invaluita intr-un mister aparte. Fiecare nota muzicala iti intra prin vene, facandu-te sa te legeni discret, incet, ca vantul. Muzica se rotea in jurul tau si iti dirija fiecare parte a corpului. Oamenii erau tacuti, iar ochii lor il urmareau cu mare atentie pe pianist.

Pianistul era tanar, in jur de douazeci si ceva de ani. Avea un aer greu de patruns in jurul lui, iar mainile ii dansau fin pe clapele pianului. Era imbracat in negru, intr-un costum modern si purta o cravata rosie, rosie ca sangele, iar degetele lui se miscau lin pe clapele pianului. Ochii, de un negru nepatruns, inchisi ca noaptea, se inchideau si se deschideau pe ritmul muzicii cand acesta clipea. Genele ii erau lungi si dese, de parca s-ar fi dat cu rimel, iar mainile ii dansau usor pe clapele pianului.

El statea drept, asezat pe scaunul din piele si canta Balada Pore Adelina de Richard Clyderman. Era cea mai frumoasa melodie pe care o auzisem vreodata. Muzica prindea viata in mainile lui, si se materializa, devenind un strain, explorand fiecare colt al incaperii. Toata lumea era muta in timpul cantecului, toata lumea avea ochii inchisi, toata lumea visa.

Cand muzica se opri, parca un soc electric puternic ii lovise pe toti. Tristetea ii lua locul fericirii, iar realitatea visului. Pe masura ce secundele mute treceau, fetele lor deveneau din ce in ce mai ridate, trecerea timpului facandu-se vazuta. Totul era un joc atunci cand mainile pianistului dansau pe clapele pianului. Perdeaua de liniste devenea din ce in ce mai apasatoare, asternandu-se peste toti, panicandu-i. Fiecare rasuflare era dura si rece, iar fiecare bataie a inimii era inceta si moarta. Raceala din camera devenea gri, iar din pereti si din rochiile doamnelor se scurgeau incet culorile, facanu-le sa devina reci si negre. Camera arata acum ca o pictura decolorata, fara viata. Nimic nu misca, nimic nu respira.

La un minut dupa ce a terminat de cantat faimoasa piesa, pianistul a inceput urmatoarea melodie: Metamorfoza de Phillip Gras. In momentul in care pianistul a inchis ochii, si publicul a inchis ochii, iar cand degetele lui au inceput sa danseze, camera a prins viata. Magia muzicii i-a imbratisat pe toti, colorandu-i inapoi. Zambete si fericire se putea citi pe fetele tuturor. In mijlocul camerei un cuplu select a inceput sa danseze, muzica invatanu-i pasii. Ea era un inger imbracat intr-o rochie bleu deschis, cu o trena lunga. Corsetul ei avea incrustat in dreptul pieptului diamante mci si stralucitoare. In spate, muzica i-a daruit niste aripi pure, albe si fine, iar masca de pe fata ii oprea pe privitori sa vada cine este cu adevarat acea femeie. El, un barbat inalt, purta un costum asemanator cu cel al pianistului, negru. Camasa de pe dedesupt, cravata si masca erau si ele negre. Un inger si un demon, cu aripi frante, ca cele ale unui liliac, mancau si savurau muzica pianistului.

Intr-o secunda, celelalte cupluri s-au apropiat de mijlocul camerei, incepand sa danseze, dar nici unul nu mai avea aripi. Cantecul a durat mult, cateva minute, cateva zile, poate chiar cativa ani. Cand degetul pianistului a atins ultima nota, un zambet malefic i se putea citi pe buze. Fata care era pana acum palida si plapanda, era acoperita si ea cu o masca neagra, iar ochii atat de intensi, culoarea abanosului, ii erau sangerii. Inca o data lumea incepea sa fie supta de culoare si magie.

Ramasi ca niste stane de piatra, oamenii, deveneau gri si ridati. Singurii care inca mai straluceau, cu aceeasi maretie, erau cei doi dansatori. Acum ei se miscau pe o muzica surda, imbratisati, printre public. Penele din aripile ei incepeau sa cada, una cate una, cum se misca printre cupluri. Ajunsi in fata pianistului, fata era slabita, iar partenerul ei plin de putere. Un demon adevarat ii prinsese nepregatiti pe toti. Infruptandu-se cu sucul vietii de la iubitul lui inger, a castigat puterea de a merge mai departe, lacomia lui ajungand dincolo de limite. Privind in ochii lor, el ii lasa, pe rand, fara viata, fiecare prabusindu-se puternic la pamant,pentru ca mai apoi fiecare sa se sparga in bucatele. In cel mai scurt timp posibil, demonul i-a inghitit pe toti, lasand pe jos un covor de pietricele, iar mainile pianistului nu mai cantau, dar ochii lui erau fixati pe demon.

Apropiinu-se de pianist, demonul a ras incet, fara glas, si parca s-a evaporat in pianist, devenind una cu el. Ingerul zacea fara suflare pe pianul lucios si negru, iar degetele pianistului au maingaiat cateva clape, dar nimic nu s-a miscat si ingerul nu a respirat. Cu un zambet lacom pe buze, el si-a continuat melodia, asteptand urmatorul public, caci el isi vanduse talentul demonului, iar acesta ii fura publicul.Un baiat atat de tanar era blestemat la o soarta cruda: avea talentul perfect, dar niciun om care sa povesteasca mai departe despre el.