Inocenta

Inocenta, statea pe scaun si citea cartea ei preferata. Nici nu a observat cat de repede a trecut timpul. Ei ii placea sa stea in camaruta aia veche, din podul casei, unde, theoretic, timpul nu exista. Era doar prezentul. Ea manca fiecare pagina a cartii cu o placer carnala. Lasa foaia sa-I alunece printre degete, mangaind usor cartea, degetele dansandu-I ritmat. Povestile si romanele urmau unul dupa altul, unul dupa altul, unul dupa altul. Fiecare poveste prindea viata in ochii ei si fiecare secunda disparea, pierzandu-se in vid. A citit tot felul de romane, unul mai bun ca altul, si nu avea de gand sa se opreasca.

Statea pe scaunul de lemn putrezit, intr-un colt, langa un geam spart, in podul casei, sprijinindu-se de biblioteca monstruoasa ce se intindea cat tine cu ochii. Mirosul de lemn dulce se revarsa prin camera, innecand-o si facand-o sa se trezeasca in mijlocul romanului, in cartile visului. Iarna, acum, se imbraca mai gros, acoperea geamul cu un carton si isi facea cate o ciocolata calda sa-I tina de cald. Cand pleca invelea cartile cu o patura groasa ca sa nu le fie frig. Inocenta si timpul care nu se scurgea au facut-o o straina in lume si o cunostinta in carti. Uneori cand o certa mama ei din cauza cartilor, nu plangea nici macar o lacrima, si cu o voce rastita ii spunea: “Ce e trecutul decat prezentul ce s-a dus, iar viitorul tot un present ce n-a apus”. Povestea asta este veche decand lumea, iar mama ei, ca de obicei, ii dadea cate o palma peste fata firava, inrosindu-I obrazul. Nici atunci ea nu plangea, dar I se putea citi in ochi dezamagirea, iar mama, in timp ce isi cerea scuze, isi stergea cu maneca lacrimile care-I cadeau pe obraz. Dar in afara de dezamagire nu se citea nimic in ochii fetei care inca isi mai tinea man ape obrazul amortit. Ochii ii erau reci, reci ca gheata, realizand ca odata cu fiecare palma primita, inocenta ei se zdruncina. Ea pleca mai departe, incalzindu-si ochii in carti, in timp ce mama ei zacea in acelasi loc, plangand. De multe ori s-a intamplat asta, este o poveste veche, de cand lumea.

Anii treceau incet, repede, nu iertau pe nimeni, decat pe ea. Ea care se afunda in carti si in timp, niciodata nu imbtranea. Au trecut anii si ea a ramas la fel, aceeasi fata. A trait multe vieti, vietile personajelor, a trait multi ani, sute, chiar mii, si arata la fel. A cunoscut un infinit de oameni si animale si are tot atatia prietenei cat si dusmani, dar ei nu-I pasa. A citit s-a infruptat, a primit pentru fiecare viata traita cate o palma, pana intr-o zi. Mama ei era suparata si i-a mai tras o palma. In momentul acela inocenta ei a fost distrusa. Fiecare minut in care s-au privit in ochi nu mai trecea, iar cu fiecare secunda scursa incepea sa se vada pe fata ei, timpul. Urmele care pana atunci nu existau I se prindeau adanc in fata si in ochi. Ochii de gheata de decembrie au devenit gheata de februarie. Vietile traite se duceau, pe apa in jos. Fiecare mitut o imbatranea vizibil astfel incat in 3 minute a ajuns sa traiasca 30 de ani. Privea cum mama ei se uita uimita la fiica sa, fiica a carei timp puteai sa-l vazi si sa-l atingi. Nu era adevarat. I-a intors palma peste fata mamei sale si s-a dus in camaruta, invelindu-se alturi de carti, luand una cu ea, tinand-o in brate, asteptand, asteptand, asteptand.