Poezie

Amor

În seri ca asta

pictata murdar

cu o lună strâmbă

şi nori neglijenţi

pe cer.

Când latră căinii

de frig şi-ngheţ

ne-nchidem în camera

cu usa de fier.

Sărutări false

şi mângăieri

ne oferim unul altuia,

de parcă ne iubim.

Şi nu stiu de ce

dar parcă

mai frumoasă eşti

când îţi atărnă din păr

scaieţi.

Desen

Pe un perete

alb

a pictat cu

negru

un tânar pictor,

vrednic ,

întregul cosmos.

A desenat o

fată

care-i zămbeste

dulce

şi-a conturat

o umbra

pe care ea

o-înghite.

Domnişoara în alb

Ploaia inunda străzile Veneţiei, iar vântul forţa violent fiecare fereastră si uşă a casei. Deşi răsărise soarele de doua/trei ceasuri întunericul domnea străzile înguste şi pitoreşti ale oraşului adăpostit de ape. Puţini oameni îndrăzneau să umble străzile acestui oraş când, parcă, cerul le cerea să nu o facă, iar puţinii ce se încumetau sfârşeau acaparaţi de ploaia înţepătoare ce acapara oraşul.

Mark era un tânăr artist de 22 de ani ce hotărâse să-şi înceapă cariera în unul din oraşele recunoscute ca fiind centrul activităţii artistice. Avea o fire firavă. Rareori îl vedeai izbucnind în strigăte, dar când furia se acumula suficient cât tânărul să nu mai fie abil să o interiorizeze se manifesta extraordinar de violent. Pasiunea sa pentru artă apăru în floarea adolescenţei când neînţeles de nimeni, tânărul începu să-şi înşire pe diverse coli de hârtie sentimentele, problemele şi enigmele.

Acum, Mark, stătea rezemat cu capul de geam şi privea, în acelaşi timp şi la întunericul de afară şi la întunericul din sufletul său. Reanalizând deciziile din viaţa lui se hotărî ca este inutil, concluzie la care ajungea de nenumărate ori pe zi. Pentru un moment vru să-şi scoată caietul de schiţe încercând să elimine starea de plictis pe care i-o indusese culorile şterse ale Veneţiei, dar când apucă creionul simţi că nimic bun nu ar putea ieşi din această încercare, aşa că se resemnase şi îşi continuă privitul pe geam. Când a vrut să-şi îndepărteze privirea de la geam văzu o gingaşă fiinţă care parcă strălucea în întunericul de afară.Cu imprevizibilitatea sa artistică, caracteristică de altfel, fugii pe holul strâns apoi pe scări până ajunse afară în ploaie unde domnişoara parcă îl chema cu un cântec dulce de sirenă.

Apropiindu-se de ea bolborosi ceva inutilităţi pe care domnişoara nu le luase în seama, apoi din curtoazie o invitase în modestul lui apartament. Mare fusese uimirea lui când domnişoara în alb l-a acceptat fără nici un fel de reţinere. [...]

Ambii şedeau muţi pe fotoliile din piele maronie. Mark trăgea harnic dintr-un trabuc înecându-se periodic şi tuşind zgomotos. Credea el că gălăgia avea să destindă atmosfera şi să îi ofere prilejul să deschidă o discuţie pe un subiect total irelevant care avea să îl familiarizeze cu personalitatea d.î.a.La scurt timp abordase un subiect care deşi îi părea penibil, considera că ar putea deschide orizontul către subiecte mai profunde, acelea despre care Mark avea o plăcere nemăsurabila de a vorbi. Fata dădu inocentă din cap de fiecare dată când, deja entuziastul, Mark aştepta un răspuns. Deşi faţa înţelegea ceea ce i se vorbea, simţea că nevoia de a da o replică încâlcită nu exista, iar Mark, deşi se aşteptase la mai mult iniţial, era vrăjit de privirea fetei aţintită către el şi de mişcarea lină a chipului ei care îi anula sau întărea orice concepţie.

Stătură aşa 2/3 ceasuri până ce fata se ridică spontan, se duse la tânăr şi îi sărută dulce fruntea. Când îşi reveni din şoc Mark observă că fata se făcuse dispărută, iar tot ce vedea cu ochiul minţii şi cel al inimii era privirea caldă şi graţioasă mişcarea a fetei. Parfumul ei fin care îl învăluii şi care îl făcu incapabil de orice altă sarcină (atât fizică cât şi mentală) se impregnase în toată mobila grea din apartamentul strâmt al tânărului artist.Se părea că domnişoara în alb avea să rămână cu Mark pentru o bună perioadă de timp, iar acum tânărul atribuia totul fetei. Uitându-se la o coală albă de hârtie tânărul o văzu din nou pe domnişoară, uitându-se la mobilă putea detecta amprente vag vizibile în lipsa de lumină veneţiană, totul îi părea un joc al seducţiei, deşi faţa păruse a-l respinge discret dar categoric.

Zilele următoare fuseră un chin crunt pentru tânărul Mark care deşi nu-şi dorea ca imaginea domnişoarei în alb să îi dispară complet din minte , vroia ca chipul ei să nu îi mai domine orice minut din viaţă.Când încerca să schiţeze o nouă lucrare ajungea mereu şi mereu la acelaşi rezultat ... Portretul domnişoarei în alb.Imaginea ei îl bântuia şi în somn adânc şi în totală stare de conştiinţă , se părea că domnişoara avea într-adevăr să-l însoţească oriunde pentru mult timp de-atunci încoace.

Pianistul

Camera era invaluita intr-un mister aparte. Fiecare nota muzicala iti intra prin vene, facandu-te sa te legeni discret, incet, ca vantul. Muzica se rotea in jurul tau si iti dirija fiecare parte a corpului. Oamenii erau tacuti, iar ochii lor il urmareau cu mare atentie pe pianist.

Pianistul era tanar, in jur de douazeci si ceva de ani. Avea un aer greu de patruns in jurul lui, iar mainile ii dansau fin pe clapele pianului. Era imbracat in negru, intr-un costum modern si purta o cravata rosie, rosie ca sangele, iar degetele lui se miscau lin pe clapele pianului. Ochii, de un negru nepatruns, inchisi ca noaptea, se inchideau si se deschideau pe ritmul muzicii cand acesta clipea. Genele ii erau lungi si dese, de parca s-ar fi dat cu rimel, iar mainile ii dansau usor pe clapele pianului.

El statea drept, asezat pe scaunul din piele si canta Balada Pore Adelina de Richard Clyderman. Era cea mai frumoasa melodie pe care o auzisem vreodata. Muzica prindea viata in mainile lui, si se materializa, devenind un strain, explorand fiecare colt al incaperii. Toata lumea era muta in timpul cantecului, toata lumea avea ochii inchisi, toata lumea visa.

Cand muzica se opri, parca un soc electric puternic ii lovise pe toti. Tristetea ii lua locul fericirii, iar realitatea visului. Pe masura ce secundele mute treceau, fetele lor deveneau din ce in ce mai ridate, trecerea timpului facandu-se vazuta. Totul era un joc atunci cand mainile pianistului dansau pe clapele pianului. Perdeaua de liniste devenea din ce in ce mai apasatoare, asternandu-se peste toti, panicandu-i. Fiecare rasuflare era dura si rece, iar fiecare bataie a inimii era inceta si moarta. Raceala din camera devenea gri, iar din pereti si din rochiile doamnelor se scurgeau incet culorile, facanu-le sa devina reci si negre. Camera arata acum ca o pictura decolorata, fara viata. Nimic nu misca, nimic nu respira.

La un minut dupa ce a terminat de cantat faimoasa piesa, pianistul a inceput urmatoarea melodie: Metamorfoza de Phillip Gras. In momentul in care pianistul a inchis ochii, si publicul a inchis ochii, iar cand degetele lui au inceput sa danseze, camera a prins viata. Magia muzicii i-a imbratisat pe toti, colorandu-i inapoi. Zambete si fericire se putea citi pe fetele tuturor. In mijlocul camerei un cuplu select a inceput sa danseze, muzica invatanu-i pasii. Ea era un inger imbracat intr-o rochie bleu deschis, cu o trena lunga. Corsetul ei avea incrustat in dreptul pieptului diamante mci si stralucitoare. In spate, muzica i-a daruit niste aripi pure, albe si fine, iar masca de pe fata ii oprea pe privitori sa vada cine este cu adevarat acea femeie. El, un barbat inalt, purta un costum asemanator cu cel al pianistului, negru. Camasa de pe dedesupt, cravata si masca erau si ele negre. Un inger si un demon, cu aripi frante, ca cele ale unui liliac, mancau si savurau muzica pianistului.

Intr-o secunda, celelalte cupluri s-au apropiat de mijlocul camerei, incepand sa danseze, dar nici unul nu mai avea aripi. Cantecul a durat mult, cateva minute, cateva zile, poate chiar cativa ani. Cand degetul pianistului a atins ultima nota, un zambet malefic i se putea citi pe buze. Fata care era pana acum palida si plapanda, era acoperita si ea cu o masca neagra, iar ochii atat de intensi, culoarea abanosului, ii erau sangerii. Inca o data lumea incepea sa fie supta de culoare si magie.

Ramasi ca niste stane de piatra, oamenii, deveneau gri si ridati. Singurii care inca mai straluceau, cu aceeasi maretie, erau cei doi dansatori. Acum ei se miscau pe o muzica surda, imbratisati, printre public. Penele din aripile ei incepeau sa cada, una cate una, cum se misca printre cupluri. Ajunsi in fata pianistului, fata era slabita, iar partenerul ei plin de putere. Un demon adevarat ii prinsese nepregatiti pe toti. Infruptandu-se cu sucul vietii de la iubitul lui inger, a castigat puterea de a merge mai departe, lacomia lui ajungand dincolo de limite. Privind in ochii lor, el ii lasa, pe rand, fara viata, fiecare prabusindu-se puternic la pamant,pentru ca mai apoi fiecare sa se sparga in bucatele. In cel mai scurt timp posibil, demonul i-a inghitit pe toti, lasand pe jos un covor de pietricele, iar mainile pianistului nu mai cantau, dar ochii lui erau fixati pe demon.

Apropiinu-se de pianist, demonul a ras incet, fara glas, si parca s-a evaporat in pianist, devenind una cu el. Ingerul zacea fara suflare pe pianul lucios si negru, iar degetele pianistului au maingaiat cateva clape, dar nimic nu s-a miscat si ingerul nu a respirat. Cu un zambet lacom pe buze, el si-a continuat melodia, asteptand urmatorul public, caci el isi vanduse talentul demonului, iar acesta ii fura publicul.Un baiat atat de tanar era blestemat la o soarta cruda: avea talentul perfect, dar niciun om care sa povesteasca mai departe despre el.

Inocenta

Inocenta, statea pe scaun si citea cartea ei preferata. Nici nu a observat cat de repede a trecut timpul. Ei ii placea sa stea in camaruta aia veche, din podul casei, unde, theoretic, timpul nu exista. Era doar prezentul. Ea manca fiecare pagina a cartii cu o placer carnala. Lasa foaia sa-I alunece printre degete, mangaind usor cartea, degetele dansandu-I ritmat. Povestile si romanele urmau unul dupa altul, unul dupa altul, unul dupa altul. Fiecare poveste prindea viata in ochii ei si fiecare secunda disparea, pierzandu-se in vid. A citit tot felul de romane, unul mai bun ca altul, si nu avea de gand sa se opreasca.

Statea pe scaunul de lemn putrezit, intr-un colt, langa un geam spart, in podul casei, sprijinindu-se de biblioteca monstruoasa ce se intindea cat tine cu ochii. Mirosul de lemn dulce se revarsa prin camera, innecand-o si facand-o sa se trezeasca in mijlocul romanului, in cartile visului. Iarna, acum, se imbraca mai gros, acoperea geamul cu un carton si isi facea cate o ciocolata calda sa-I tina de cald. Cand pleca invelea cartile cu o patura groasa ca sa nu le fie frig. Inocenta si timpul care nu se scurgea au facut-o o straina in lume si o cunostinta in carti. Uneori cand o certa mama ei din cauza cartilor, nu plangea nici macar o lacrima, si cu o voce rastita ii spunea: “Ce e trecutul decat prezentul ce s-a dus, iar viitorul tot un present ce n-a apus”. Povestea asta este veche decand lumea, iar mama ei, ca de obicei, ii dadea cate o palma peste fata firava, inrosindu-I obrazul. Nici atunci ea nu plangea, dar I se putea citi in ochi dezamagirea, iar mama, in timp ce isi cerea scuze, isi stergea cu maneca lacrimile care-I cadeau pe obraz. Dar in afara de dezamagire nu se citea nimic in ochii fetei care inca isi mai tinea man ape obrazul amortit. Ochii ii erau reci, reci ca gheata, realizand ca odata cu fiecare palma primita, inocenta ei se zdruncina. Ea pleca mai departe, incalzindu-si ochii in carti, in timp ce mama ei zacea in acelasi loc, plangand. De multe ori s-a intamplat asta, este o poveste veche, de cand lumea.

Anii treceau incet, repede, nu iertau pe nimeni, decat pe ea. Ea care se afunda in carti si in timp, niciodata nu imbtranea. Au trecut anii si ea a ramas la fel, aceeasi fata. A trait multe vieti, vietile personajelor, a trait multi ani, sute, chiar mii, si arata la fel. A cunoscut un infinit de oameni si animale si are tot atatia prietenei cat si dusmani, dar ei nu-I pasa. A citit s-a infruptat, a primit pentru fiecare viata traita cate o palma, pana intr-o zi. Mama ei era suparata si i-a mai tras o palma. In momentul acela inocenta ei a fost distrusa. Fiecare minut in care s-au privit in ochi nu mai trecea, iar cu fiecare secunda scursa incepea sa se vada pe fata ei, timpul. Urmele care pana atunci nu existau I se prindeau adanc in fata si in ochi. Ochii de gheata de decembrie au devenit gheata de februarie. Vietile traite se duceau, pe apa in jos. Fiecare mitut o imbatranea vizibil astfel incat in 3 minute a ajuns sa traiasca 30 de ani. Privea cum mama ei se uita uimita la fiica sa, fiica a carei timp puteai sa-l vazi si sa-l atingi. Nu era adevarat. I-a intors palma peste fata mamei sale si s-a dus in camaruta, invelindu-se alturi de carti, luand una cu ea, tinand-o in brate, asteptand, asteptand, asteptand.

Valurile

Imi deschid ochii si privesc cerul, privesc marea. Aud bataile aripilor, aud valurile spumegande. Ating nisipul fierbinte, ating apa limpede. Miros libertatea, miros caldura. Gust sarea, gust viata.

Intr-o zi de luni obisnuita se vede apusul soarelui. Miliarde de raze sangerii se topesc in apa marii. Pe cer se vede dansul culorilor, un dans cu un ritm alert. Valurile vin si pleaca, unul cate unul, la nesfarsit. Ele se arunca amenintator asupra stancilor batrane, lasandu-le ca amintire, mici firicele de spuma alba, spuma pura. Cu fiecare bataie a vantului, marea se opune, impingand si mai tare, apropiindu-se de mal. Fiecare minut care trece este mai lung, mai intunecat.
Rosul se transforma in visiniu, visiniul in grena, grenaul in negru. O perdea acopera marea, acopera valurile, acopera malul. Nisipul devine din ce in ce mai rece, mai mort. Linistea apasa marea. Noapte inghite ziua.

Nu se aude nici un zgomot. Ma uit in jur, invartindu-ma si nu vad nimic. Pasii-mi sunt marunti, privirea mi-e incetosata. Calc incet pe nisipul aspru si ajung in fata marii. Linistita ea asteapta. Asteapta pe cineva sau ceva. Nu doarme, nu respira. Se aude doar vantul in departare, taiind nemilos apa, parca razbunandu-se. Incet, incet inaintez in mare, iar vantul ma impinge de la spate. Usor ma inghite apa rece, moarta. Hainele-mi sunt lipite de corp iar parul imi este ud. Nu se aude nimic. Imi simt talpile ranite din cauza scoicilor sparte care stau moarte pe fundul apei. Piciorul drept imi amorteste, de la degete inspre genunchi, urmat rapid de catre cel stang. Amorteala mi-a ajuns la brau si la maini. Ranile nu ma mai dor, asa ca inaintez. Acum apa imi vine pana la gat. Stau si astept cateva minute, pana imi amortesc burta, piepul si spatele. In departare nu se aude nimic.

Respir adanc de trei ori si merg inainte, merg pana cand picioarele nu mai ating pamantul, si imi dau drumul in jos. Deschizand ochii vad cum aerul din pieptul meu se ridica la suprafata sub forma unor bule. Privirea se incetoseaza si cu putin curaj trag apa in piept. Apa sarata imi arde nasul si gatul si incep sa ma zvarcolesc. Dau din maini si din picioare, ca un reflex, in timp ce trag apa in piept. Nu mai e aer, mai este doar apa. Respir, inspir, in timp ce bratele si picioarele amortite incep sa prinda viata. Respiratul pare mai greu decat inspiratul. Tusesc in gol, in timp ce dau din maini. Tusec, ma misc, ma transform, inspir, respir, ma misc, ma zvarcolesc,respir…Nu mai vad. Negrul ma acopera, ma invaluie intr-un dans al mortii. Mainile si picioare imi sunt usoare ca un fulg. Ma las lin pe spate cu un zambet pe buze. Dansez un dans fara ritm, pe o muzica surda. Nu aud nimic, nu vad nimic, nu simt nimic, nu ating nimic, nu gust nimic. Parca eu nu sunt aici, parca sunt o marioneta deoarece fiecare miscare posibila pe care o fac nu o simt, nu este a mea, nu imi apartine. Ma afund in intuneric, in noapte, in mare.

Imi simt spatele ranit, plin de zgarieturi. Deschid ochii si ma vad stand pe malul marii, palid, alb. Pot sa-mi simt bratele si umerii, pot sa-mi simt gatul, burta, picioarele genunchii, totul. Ochii imi lacrimeaza in timp ce stau pe plaja calda, intr-o zi de marti, o oarecare zi de marti. A doua zi din saptamana, a doua viata. Marea este albastra, la fel ca cerul, asezate una peste alta astfel incat nu stii unde se afla orizontul. Nu se vede nici o linie, oricat de marunta, in departare. Tot ce vad este un perete imens asternut in fata mea, un perete albastru. Vantul imi mangaie ranile de pe spate provocate de statul prea mult pe nisip. Nu stiu cum am ajuns pe plaja, nu stiu cum am scapat din acea piesa de teatru a mortii. Stancile batrane vegheaza asupra mea, iar vantul imi arata calea. O noua viata unde mama mea este marea iar tatal meu este cerul. Soarele orbitor ma imbratiseaza incet, razele lui luminandu-mi calea.

Imi inchid ochii si privesc cerul, privesc marea. Aud bataile aripilor, aud valurile spumegande. Ating nisipul fierbinte, ating apa limpede. Miros libertatea, miros caldura. Gust sarea, gust viata. Este o zi obisnuita de marti. “Neinfrant si darz ma napustesc impotriva ta, Moarte!”

Of, nici nustiu cum si de unde as putea incepe. Sa il caracterizezi pe el este mai greu decat pare la prima vedere. Ai crede ca totul se rezuma la simtul umorului omniprezent si la aspectul elegant pe care il afiseaza. Gresesti din start doar gandindu-te la lucrurile astea, iar daca i le mai si zici, probabil o sa iti arunce o privire usor aroganta si in timpul dialogului o sa iti zica: “ Da nustiu, vedem, vorbim…” iar tu nu o sa apuci sa vorbesti sau sa te vezi cu el.

Tind sa cred ca este o fire echilibrata, desi are perioade schimbatoare. De la euforie la melancolie, de la iubire la indiferenta. Uraste sa i se ascunda lucrurile, iar daca il minti, foarte greu ii mai castigi increderea. In ciuda acestui fapt, are o capacitate de iertare foarte mare, fata de persoanele la care tine si de care e atasat. Desigur este si el om, si totul are o limita, iar daca limita este incalcata, acum poti sa insemni cel mai mult pentru el iar in secunda doi sa fii doar o simpla persoana cu care s-a intersectat la un moment dat in viata.

Cand il zaresti, il vezi cu cu zambetul pe buze. Ai zice ca in lumea lui nu pot exista lucruri care sa il dea peste cap si care sa il afecteze. Din nou gresesti. Are o capacitate interna de a stoca toate neplacerile si de a afisa totusi o imagine vesela si increzatoare. Ce ar zice el ar fi: I’m acting like I’m ok, please don’t interrupt my performance.”

Are capacitatea de a se face placut de oameni, se integreaza foarte repede in grupuri noi. De multe ori doreste sa fie el cel care organizeaza sau se ocupa de ceva. Foarte greu accepta refuzul si mai mereu pana nu obtine ceva nu se lasa. Este o ambitie dusa cateodata la extreme, o ambitie care da in incapatanare. El este constient de asta dar nu s-ar schimba in ruptul capului. Are mereu nevoie de confirmare, in orice ceea ce face, vrea sa isi demonstreze ca e cel mai bun.

Renunta foarte greu la lucruri si refuza de multe ori sa le lase asa cum sunt si sa isi vada de drumul lui in continuare. Asta rezulta din incapatanarea mentionata mai sus. Nu vrea sa stie ca a plecat de undeva unde nu a reusit sau mai rau ca a esuat. Are tendinta ca mereu sa se intoarca la unele lucruri desi ar trebui sa le lase in spatele lui.

Intr-un final e si el o fiinta umana, si ca oricine, iubeste si uraste, se bucura si este dezamagit sau chiar dezamageste. Nu este un sfant, toate prostiile pe care l-ati facut, le-a facut si el, daca nu chiar mai mult, dar e Vlad si trebuie sa il aceptati asa cum e.

Iti scriu aceasta scrisoare, stiind ca pentru o perioada de acum incolo nu ne vom mai putea vedea in fiecare zi cum obisnuiam sa o facem de multi ani incoace. Iti mai povesteam in toti acest ani, ca mai vin momente in viata cand trebuie sa faci unele lucruri care nu-ti plac si care pot cauza multa tristete, dar cel mai important este sa trecem peste ele zicand ca tot ceea ce conteaza este ca cel pe care il iubesti sa fie fericit si implinit in locul si in felul in care e

O sa duc doru momentelor cand ma enervai si imi venea sa tip la tine, chiar ma facut-o de cateva ori. Si sa stii ca atunci cand nu am fost de acord cu tine, a fost doar pentru ca stiam ca iti va fi mai bine. Iti multumesc ca ti-ai gasit timp sa stai si sa discuti cu mine in momentele cand aveam mai mare nevoie si sa stii ca in mare parte am tinut cont de sfaturile tale chiar daca pe moment mi se pareau o prostie. Mereu am apreciat si voi aprecia acest lucru. Nu am vrut niciodata sa iti fac rau prin ce am zis, sau facut, si daca am facut asta iti cer scuze acum, sperand ca mi le vei acepta si ca nu sunt prea tarzie.

Imi pare rau atunci cand ti-am desconsiderat actiunile zicand ca orice as fi avut eu in minte in acel moment ar fi fost oricum mai important. Regret momentele cand nu te-am ascultat si am actionat dupa propriul instinct si s-a dovedit in final ca am gresit.

De-a lungul timpului amandoi am mai facut greseli si am zis lucruri nepotrivite dar cel mai important lucru este ca am depasit acele momente si nu le vom mai repeta.

O sa iti simt lipsa, tot ce spere ca nu pentru mult timp. Iti multumesc pentru tot.

Scrisoare pentru tânărul din tine

Dragă tinere,

O să zic şi eu ce a zis George Bernard Shaw, un vechi scriitor irlandez şi anume că “tinereţea este irosită pe cei tineri.” Nu îţi trebuie mult să îţi dai seama câtă dreptate are această persoană. De câte ori nu ţi-ai auzit părinţii, bunicii, profesorii spunând că dacă ar mai fi tineri şi ar putea s-o ia de la capăt ar proceda altfel. Probabil te întrebi de ce se pune atat accent pe trecerea timpului, de ce ţi se reproşează că stai degeaba, sau că laşi timpul să treacă pe lângă tine. Nu te mai intreba mult, citeşte această scrisoare şi-ţi vei da seama.

Tinereţea este perioada întrebarilor. Nu te sfii să pui întrebări. Întreabă orice, oriunde, pentru că până la urmă, vei găsi sigur pe cineva care să aiba răspunsul la întrebarea ta. Cine îţi reproşează faptul ca pui întrebări, este un om ignorant, un om care se conformează cu puţinul pe care il dă prim-planul vieţii. Priveşte dincolo de aparenţe, caută să cunoşti cât mai multe, din orice domeniu, cine ştie poate intr-o zi, cunoştinţele acelea îţi vor fi indispensabile.

Fii nonconformist.
De-alungul a celor şaptesprezece ani ai mei, am auzit o mulţime de cântece despre tinereţe, cât mai diferite între ele prin ritm, dar cu acelaşi mesaj puternic transmis, “we are young, we are free”, egalitatea dintre tinereţe, libertate şi nonconformism. Întrebarea este, dacă nu acum atunci când? Când mai poţi să te distrezi fară grija serviciului de mâine dacă nu acum, când mai poţi să te urci în tren într-o banală zi de miercuri şi să mergi la munte cu bicicleta dacă nu acum, când mai poţi să-ţi permiţi să spui că n-ai ceas dacă nu acum. Ţie nu-ţi trebuie ore, minute, secunde, tu ai timp. Ai timp să fii nonconformist, sa nu-ţi pese cum te judecă X dacă ai o palarie în formă de pasăre pe cap, dacă ai părul verde, pentru că tu ştii ca trăieşti mai intens ca el, că sângele tau e într-o vervă continuă. Nu-i lăsa sa-ţi ia bucuria de a fi altfel, nu încerca să-i faci să te inţeleagă, pentru ei nu o să recunoască dar defapt te înţeleg mai bine decât crezi. Când vei fi adult, vei realiza că lumea în jurul tau tinde să adauge şi cuvântul “penibil” egalităţii de mai sus, de aceea cred că toate trebuie făcute la timpul lor, şi acesta este timpul pentru a fi puţin rebel, nu-l irosi.

Make a list.
Adună-ţi prietenii si compune-ţi împreună o listă cu tot ce vrei să faci anul acesta, luna aceasta, astăzi, şi ţine-vă de acest lucru, consideraţi-l proiectul vostru. Lista aceea nu trebuie să aibă cenzură, nimic nu e greşit, si nimic nu e imposibil, dar gândiţi-vă că tot ce este pe lista aceea trebuie făcut. Sună un prieten cu care n-ai mai vorbit demult, împacă-te cu cei cu care te-ai certat şi nici nu-ti mai aduci aminte de ce, vorbeşte din nou cu persoana aceea de care iţi placea în gimnaziu, şi căreia nu i-ai spus niciodată ce simţi cu adevărat, îmbrăţişează-ţi fratele cu care te cerţi mereu şi spune-i cât de mult înseamnă pentru tine, urcă-te pe vârful Omu si strigă cât poti de tare că iubeşti viaţa. Nu lăsa banii să intervină în realizarea dorinţelor tale, caută-ţi sponsori, lărgeşte-ţi orizonturile, fă tot ce ţine de tine, nimic nu e imposibil. Îndrăzneşte mai mult, mereu mai mult. Pretuieşte fiecare moment, fiecare clipa.

Trăieşte clipa. Nu te pierde în organizări, în analizări, nu încerca să atingi perfecţiunea. Îţi vei da seama că momentele pe care nu le-ai plănuit prea mult, şi cu care nu ţi-ai bătut capul, o să iasă cel mai bine, şi o să ai cea mai mare satisfacţie de pe urma lor. Ce e plănuit în exces, este sortit eşecului, fii spontan, distrează-te, şi construieşte-ţi amintiri frumoase, pentru că la sfârşit, amintirile frumoase sunt cele care îţi vor descrie viaţa cel mai bine.

Mi-am adus aminte de un citat dintr-o comedie romantică cu Will Smith: “Life is not measured by the amount of breaths you take, but by the moments that take your breath away”.

Gândeşte-te la asta, trăieşte!

*Acest articol este publicat de Amalia Guliman si pe amdoar18ani.ro

Soldatul destinului

Întrebări fără răspuns şi lămuriri abstractizate:

Cine sunt? Ce caut aici? Stau uneori şi mă întreb în faţa oglinzii care ar trebui să-mi arate chipul, dar, în schimb, îl înceţoşează, făcându-mă să cad şi mai adânc în negura gândurilor mele. Privesc înainte. Fără să gândesc, mă las purtat de lina suflare a vântului destinului. Arunc o monedă şi îmi pun întreg viitorul în armonica ei cădere, prin cenuşa timpului. Alunec repede prin viaţa exact ca acel bănuţ ce prin căderea lui îmi defineşte viaţa... Mă las purtat de vântul ce bate din spate... vreau să mă întorc ,dar nu pot să înfrunt măreţia destinului.

Sunt un simplu hoinar al timpului... Alerg sau păşesc confuz spre viitor căutând ziua de mâine... Degeaba o caut... nu-mi aduce nimic. Timpul curge, mereu grăbit, iar eu îmbătrânesc. Vocea-mi devine ecou, lovindu-se de bariera dură a timpului. Adesea mă găsesc hoinărind străzile, căutând trecutul - dulcele trecut - găsesc, în schimb, numai dezamăgiri si umbre reci ale figurilor trecutului.

Aberaţii frenetice:

Moneda atinge solul, prefăcându-mă in praful ce odată se ridica sub puterea păşirii mele pe cărarea prăfuită, ce încet dar sigur mă ducea spre viitor. Un scrâşnet teribil s-aude, iar eu, soldatul destinului, te acopăr, acompaniindu-te pe cărarea şerpuită a timpului. Aştept să grăbeşti pasul... poate atunci mă voi ridica din nou să rătăcesc, solitar ca întotdeauna, căutându-mi amintirile, găsindu-mi rostul în eternitatea timpului.

Poate e prea târziu sau poate doar ce am început să fiu soldatul destinului, veşnic grăbit, căutător al amintirilor demult apuse. Caut imposibilul... Rece ca întotdeauna privesc cum atinge şi moneda ta solul şi te aştept ca împreuna să fim soldaţii destinului, mereu la picioarele măreţiei lui. Aştept să aud ecoul căderii tale prin timp... Aştept.

Cruntul adevăr:

Dar te duci, timid spre monedă, şi te uiţi la ea de parcă ar conta. O ridici şi te uiţi la ea, apoi cu o sfidătoare răbdare o arunci din nou în abis... Stau şi privesc confuz cum sfidezi ceea ce pe mine m-a înrobit... cum te uiţi în jos, călcând pe propriul destin, modelându-l după propriile gusturi. Melancolic fiind, adorm... Mulţumesc... dar veşnic voi rămâne soldatul destinului.

Orasul meu

Este ora 22.30. Noaptea inghite Londra. Ceasul mare din mijlocul pietei a sunat de doua ori, semn ca este si jumatate. Zgomotul surd se aude in toata Anglia.

Strazile sunt pustii si negre, felinarele prafuite si vechi, singurele obiecte vechi din tara, stau nemiscate, palpaind din cand in cand. Copacii se leagana intr-un dans stins, in timp ce vantul le taie frunzele usor aramii. A venit toamna.

Traim intr-o noua era, mult in viitor. Sunt un om normal ce bantuie strazile proaspat betonate. Privesc lumea printr-o punga de hartie, care mi-e asezata pe cap. I-am facut doua gauri in dreptul ochilor pentru a putea vedea pe unde merg. Totul s-a schimbat. Ma trantesc pe o banca, obosit, si caut cu privirea pe cineva care sa-mi semene, dar nu gasesc pe nimeni. Nu mai este nimeni cu o punga de hartie pe cap. Eu sunt singulul ciudat...ciudat este mult spus pentru ca
nimeni nu ma observa. Lumea trece pe langa mine, tinand umbrele gri si negre in mana, pentru a opri picaturile mari si grele de apa ce cad neincetat din cer. Da... cerul este singura pata de culoare care se vede in acest monstruos infinit. Un cer caramiziu se asterne incet deasupra noastra.

Ma ridic de pe banca si continui sa merg printre oameni, privind vitrinele sparte ale magazinelor cu haine. La capatul orasului se aude un zgomot puternic si asurzitor...probabil am fost atacati inca o data de o bomba chimica. Incet dar sigur se aud franturi de tipete ce alearga in jurul noastru, al meu...se simte fumul toxic plutind in aer. Lumea nu mai este umana. Razboaiele sunt din ce in ce mai dese si mai periculoase. Bobele chimice si biologice ne distrug incetul cu incetul, lasand in urma groaza.

Imi ridic privirea si vad, prin punga mea de hartie, un om ranit. Lumea trece nepasatoare pe langa el, in timp ce el se tine cu dintii de viata pe care nu vrea sa o lase in urma. In fundal se aud sirenele ambulantelor. In scurt timp ajung la locul faptei si-l ridica de pe jos. Stiu ce o sa se intample... il vor duce la spital, iar asistentii vor incerca sa-l tina in viata in timp ce medicii vor exersa ore in sir pentru a face o operatie adevarata cu ajutorul unui calculator performant.

Plec mai departe si privesc prin punga mea de hartie orasul. Case mari si suspendate parca atarna din cer. Fumul negru se ridica din ce in ce mai sus pictand cerul in culoarea orasului. Ajung la statia militara a orasului. La intrare s-a format o coada imensa de femei, barbati, copii, bunici, toti cerand o explicatie, toti dorind un adapost. Vietile tuturor isi pierd culorile, iar eu stau si privesc.

Ma uit prin geamurile improvizate ale cutiei de hartie si vad cesul din piata. Este ora 22.00.
Galagia imi inunda urechile. Se aud copii si femei zbierand. Se aud barbatii care alearga intr-un mars puternic, tragand cu armele in neant. Muzica disperarii ma cuprinde incet...mai intai picioarele, apoi mainile, apoi capul. Secundele trec greu, fiecare secunda devine minut, fiecare minut devine ora. Stau si astept, nu stiu ce astept, dar stau pe banca, cu mainile la urechi, cu ochii strans inchisi, cu masca mea de hartie pe fata. Stau...si astept sa treaca totul, astept sa vina revina totul la normal.

Incet ma inunda gandul ca omul a format totul, iar daca-l il distrugi, distrugi totul. Ca o avertizare, creierul meu pulseaza alert, incercand sa ma faca sa distrug omul. Imi pare rau dar nu sunt inca dispus sa ma sacrific, nu vreau inca sa plutesc in vid. Sunt un las. De asta am o punga de hartie pe cap. Nu vreau sa mi se vada fata ridata de timp si de groaza.
Este ora 22.30, iar eu stau si privesc.

Eu prin ochii altuia.

Amalia, of, ce fire complicată! Dacă toate fetele ar avea un manual de folosire, al ei ar fi structurat pe 10 volume, ultimul intitulându-se simplu ,,Excepţii de la regulă". N-ai cum s-o întelegi perfect. E o enigmă, şi cine încearcă se arde.

O cunosc pe Amalia dintotdeauna. Când eram la grădiniţă, era tipul de copil cumite, care se juca responsabil. A rămas la fel, se joaca responsabil, dar cu jocuri mai complicate. Intr-o zi, pe când eram într-una din clasele primare şi vorbeam cu ea, a zis aşa de-odată că ei nu-i place la şcoala, că nu vrea sa învete nimic, şi că ar da orice să se poata întoarce la grădiniţă. Cred că in fraza aceea s-a adunat toata rebeliunea din ea, pentru că mai apoi s-a linistit, şi-a dat seama că o să învete pentru înca vreo saptesprezece ani, şi s-a resemnat.

Firea Amaliei este unică, îi place ce e frumos, şi încearcă să accepte ce e urat şi obligatoriu, gandeste intr-un fel luni iar marti iti schimba parerea, arunca vorbe fara sa le gandeasca si nu regreta nimic din ce spune, se accepta. Nimeni nu stie s-o critice mai dur decat se critica ea. Daca e tulburata de ceva, nu lasa sa se vada, zambeste, dar ce-i in sufletul ei, nimeni nu poate sa stie. Se da drept dura si insensibila, dar dupa cum o cunosc eu, la simplele cuvinte de "te iubesc" pamantul ii fuge de sub picioare, simte deodata un fior din stomac pana-n gat, si brusc toata duritatea aceea de fatada se evapora. Nu stie ce e iubirea, sau poate are o banuiala, dar nimic concret. N-ar putea sa vorbeasca vreodata despre dragoste. Nu e de judecat, ea n-a aflat-o, dar daca e sigura de ceva pe lumea aceasta e ca intr-o zi, intr-un colt al lumii o va afla. Adora ce e nou, si nu se da in laturi de la nimic. Face totul cu masura. Tin minte ca odata imi spunea ca totul in viata trebuie sa aiba un inceput si-un sfarsit, ca nimic nu e etern, si ca nu poti face ceva la nesfarsit.

Are un temperament dificil de schimbator. Acum plange,iar peste un minut rade, acum e calma, peste un minut izbucneste si tranteste. Temperament exceptional, ar fi cea mai buna denumire pentru firea ei. Daca te asepti sa reactioneze intr-un fel, te surprinde reactionand intr-un mod exact opus. Nu se sfieste sa recunoasca ca este superficiala, lasa vorbe suspendate, si nu poate niciodata sa fie sigura de nimic. N-o sa spuna niciodata ca a facut ceva perfect, o sa analizeze fiecare moment si tot o sa gaseasca ceva ce putea face mai bine. Defectul ei major este acela de neincredere. Nu stie sa gaseasca increderea in oameni, si-a pierdut naivitatea, daca a avut-o candva si stie ca daca nu face ea ceva pentru ea, altul nici atat n-o sa faca. Nu face niciodata exact cum ii spun oamenii sa faca, ajunge, ce-i drept la acelasi rezultat dar urmeaza alta cale, si in sinea ei crede ca face ce vrea. E independenta in mod controlat, si controlul il are ea. Se opreste atunci cand ii se pare prea mult, cauta de mai mult atunci cand i se pare prea putin si reuseste sa pastreze un echilibru in tot. Nu poti s-o compari cu nimeni altcineva, ea stie cine e, se accepta si nu s-ar schimba pentru nimic in lume.

Vrea sa fie independenta si pe picioarele ei, si cred ca va reusi, dar nu-si va da seama.

Prefață

... am intrat și i-am găsit altfel sau la fel cum mi-aș fi dorit: zâmbind și m-am tulburat de multe ori când am simțit că zâmbetul acesta era mai mult pentru nevoia mea și mai puțin pentru a lor. Așa o fi și cu iubirea, se înalță atunci când e dăruită dezinteresat și când nu se așteaptă nimic în schimb.

Nu știu cum s-a întâmplat acceptarea, ce i-a convins că e plăcut ca din adâncimea neconvențională și curată a intimității sufletului lor să împărtășească și celorlalți.

Când vine vorba de scris, devenim extrem de orgolioși; nu ne place să fim deloc împărțiți între părerile și dialogurile celorlați. Îi simțim nedrepți, necunoscători, limitați în opinii și extrem de insensibili la sufletele noastre și nu mai vrem să le împărtășim nimic. Dar cu noi, cu ei nu s-a întâmplat așa. Motivul trebuie să fi fost generozitatea și toleranța care te pot face naiv, dar curat.

Când am trecut de la obligația unei teme și amenințarea unei note, la bucuria de a scrie și mai ales de a spune și celorlați, nu știu. Pentru mine, acel Citim? a fost mereu semnul că mă aflam într-un moment drag, desprins din obligații și convenții. Și de aici, de la această întrebare, era drum spre orice, spre discuții, spre descoperirea de stiluri, de construcții sucite, de răsucite și de liniște ca pentru rugăciune. Și după lectură, indiscretul, Ei ce ziceți?, era resimțit mai degrabă ca o apreciere, ca o formă de mulțumire.

N-am așteptat, de fapt, niciodată observații critice sau tăioase și am sperat că ceea ce se va spune după, va fi tot spre bucuria celorlalți. Au fost și momente când nu mai trebuia spus nimic și dacă am înțeles împreună asta, este și pentru că am acceptat că ne aflam într-un timp și un spațiu al lecturii, al scrisului și al plăcerii de a ne îndeletnici cu ele.

Tinerețea, dezinvoltura, lipsa de prejudecăți, toate se vedeau în scrierile lor. Și am mai descoperit sensibilitate și maturitate pe care avem pretenția că le dobândim prin scris, abia după o vreme; în afară de asta s-au adăugat bucuria de a o oferi celorlalți și lipsa aroganței, apoi deschiderea de a accepta ce s-a spus despre tine. Pentru că scrisul e parte din tine, ca mâna ta, ca ochiul tău sau ca sprânceana mai ridicată, mai întrebătoare, mai netedă sau mai întreruptă. Cosmetizările ne plac, dar nu dacă ne transformă în ceva ce nu suntem.

Pe urmă am mai descoperit că se cheamă cu niște nume care nu pot decât să fie ale lor: Yvonne – ce ochi are fata asta, la ea scrisul stă în ochii tulburi, este colțul unde privirea oprește timpul în loc; Amalia – echilibrul nostru, talentul ei vine din ușurința de a împărți zâmbete și seriozitate și de a povesti; Yardena – vioiciune cu discontinuități voite pentru a ști că e acolo, este fata lui Eu citesc!; Vlad – caută ceva și într-o zi va găsi, starea lui de bine este un dar pentru toți; Georgiana – temperament năvalnic, pentru că generozitatea ei dă impresia că trebuie să iasă din trup; Alexandra – delicatețe și suavitate, aer exotic și totuși, atât de familiar tuturor; Adriana – ce greu este să vorbim despre ce scrie ea!... așa de personală și de orginală, surprinzătoare prin senzații transmise până în vârful degetelor; Franciska – tăcere pe care am descoperit-o treptat ca pe o mare calitate, dialogul este mai mult interior; Laura – siguranță, claritate, inteligență și cumpătare în tot ce face; Anastasia – se vrea altfel și reușește să fie altceva, cu o voce și o lectură care trebuie auzite; Edi – prezența lui în discuții nu trece niciodată neremarcată, inteligență și spirit problematic; Ioana – la ea scrisul este de fapt o lecție de balet, iar lectura, muzica ei cea mai dragă, și când mișcă stiloul o face cu mare grație; Eyal – ai putea spune că e omul fără defecte sau cu prea multe calități, sensibilitatea îl face distins și lipsit de orice micimi; Marcel – un domn care știe că zâmbetul nu e etichetă, ci e sufletul lui, nu-l supără nimic, pentru că la el bucuria este din a fi bun; Alex – absența lui ne este tristețe, e pitoresc, ne dă impresia că putem fi noi în orice moment; William – amestec interesant de putere și de sensibilitate, timiditate ce ascunde, cu siguranță, un suflet delicat.

La etajul cel mai de sus, în mansarda noastră eliadescă, se întâmplă totul; ne plac ploile doar unora, dar acceptăm să intre și soarele prin ferestrele prea mici pentru tinerețea noastră; uneori mai privim orașul și nu știu cum se face, dar reușim câteodată să vedem ceea ce este frumos, avem și dimineți plicticoase când tăcând, am învățat să acceptăm că putem fi și urâți și strâmbi sufletește și că oglinda nu putem fi decât noi; apoi mai avem după-amieze când nu avem chef nu sună așa de demoralizator și mai avem ore când filmul ne-o ia înainte tuturor.

În mansardă ploaia se aude altfel, pentru că o primim așa cum e, rece sau bacoviană, plină de vitalitate și de sens, iar norii sunt prea aproape de noi și ne acoperă, dar nu ne copleșesc.

Pentru o persoană care iubește tăcerea, ploaia și poezia, întâlnirile de aici au fost parte din sensul pe care-l căutăm când ne-am dori utili și celorlalți. Încearcă să amâne confruntarea cu un text promis și poate că într-o zi se va întâmpla.

Altfel, pentru că aici am avut de câteva ori impresia că suntem și pentru că nu știu să spun altceva atunci când cineva îmi aduce liniște și poezie,

mulțumesc!

Florina Jambore