Of, nici nustiu cum si de unde as putea incepe. Sa il caracterizezi pe el este mai greu decat pare la prima vedere. Ai crede ca totul se rezuma la simtul umorului omniprezent si la aspectul elegant pe care il afiseaza. Gresesti din start doar gandindu-te la lucrurile astea, iar daca i le mai si zici, probabil o sa iti arunce o privire usor aroganta si in timpul dialogului o sa iti zica: “ Da nustiu, vedem, vorbim…” iar tu nu o sa apuci sa vorbesti sau sa te vezi cu el.

Tind sa cred ca este o fire echilibrata, desi are perioade schimbatoare. De la euforie la melancolie, de la iubire la indiferenta. Uraste sa i se ascunda lucrurile, iar daca il minti, foarte greu ii mai castigi increderea. In ciuda acestui fapt, are o capacitate de iertare foarte mare, fata de persoanele la care tine si de care e atasat. Desigur este si el om, si totul are o limita, iar daca limita este incalcata, acum poti sa insemni cel mai mult pentru el iar in secunda doi sa fii doar o simpla persoana cu care s-a intersectat la un moment dat in viata.

Cand il zaresti, il vezi cu cu zambetul pe buze. Ai zice ca in lumea lui nu pot exista lucruri care sa il dea peste cap si care sa il afecteze. Din nou gresesti. Are o capacitate interna de a stoca toate neplacerile si de a afisa totusi o imagine vesela si increzatoare. Ce ar zice el ar fi: I’m acting like I’m ok, please don’t interrupt my performance.”

Are capacitatea de a se face placut de oameni, se integreaza foarte repede in grupuri noi. De multe ori doreste sa fie el cel care organizeaza sau se ocupa de ceva. Foarte greu accepta refuzul si mai mereu pana nu obtine ceva nu se lasa. Este o ambitie dusa cateodata la extreme, o ambitie care da in incapatanare. El este constient de asta dar nu s-ar schimba in ruptul capului. Are mereu nevoie de confirmare, in orice ceea ce face, vrea sa isi demonstreze ca e cel mai bun.

Renunta foarte greu la lucruri si refuza de multe ori sa le lase asa cum sunt si sa isi vada de drumul lui in continuare. Asta rezulta din incapatanarea mentionata mai sus. Nu vrea sa stie ca a plecat de undeva unde nu a reusit sau mai rau ca a esuat. Are tendinta ca mereu sa se intoarca la unele lucruri desi ar trebui sa le lase in spatele lui.

Intr-un final e si el o fiinta umana, si ca oricine, iubeste si uraste, se bucura si este dezamagit sau chiar dezamageste. Nu este un sfant, toate prostiile pe care l-ati facut, le-a facut si el, daca nu chiar mai mult, dar e Vlad si trebuie sa il aceptati asa cum e.

Iti scriu aceasta scrisoare, stiind ca pentru o perioada de acum incolo nu ne vom mai putea vedea in fiecare zi cum obisnuiam sa o facem de multi ani incoace. Iti mai povesteam in toti acest ani, ca mai vin momente in viata cand trebuie sa faci unele lucruri care nu-ti plac si care pot cauza multa tristete, dar cel mai important este sa trecem peste ele zicand ca tot ceea ce conteaza este ca cel pe care il iubesti sa fie fericit si implinit in locul si in felul in care e

O sa duc doru momentelor cand ma enervai si imi venea sa tip la tine, chiar ma facut-o de cateva ori. Si sa stii ca atunci cand nu am fost de acord cu tine, a fost doar pentru ca stiam ca iti va fi mai bine. Iti multumesc ca ti-ai gasit timp sa stai si sa discuti cu mine in momentele cand aveam mai mare nevoie si sa stii ca in mare parte am tinut cont de sfaturile tale chiar daca pe moment mi se pareau o prostie. Mereu am apreciat si voi aprecia acest lucru. Nu am vrut niciodata sa iti fac rau prin ce am zis, sau facut, si daca am facut asta iti cer scuze acum, sperand ca mi le vei acepta si ca nu sunt prea tarzie.

Imi pare rau atunci cand ti-am desconsiderat actiunile zicand ca orice as fi avut eu in minte in acel moment ar fi fost oricum mai important. Regret momentele cand nu te-am ascultat si am actionat dupa propriul instinct si s-a dovedit in final ca am gresit.

De-a lungul timpului amandoi am mai facut greseli si am zis lucruri nepotrivite dar cel mai important lucru este ca am depasit acele momente si nu le vom mai repeta.

O sa iti simt lipsa, tot ce spere ca nu pentru mult timp. Iti multumesc pentru tot.

Scrisoare pentru tânărul din tine

Dragă tinere,

O să zic şi eu ce a zis George Bernard Shaw, un vechi scriitor irlandez şi anume că “tinereţea este irosită pe cei tineri.” Nu îţi trebuie mult să îţi dai seama câtă dreptate are această persoană. De câte ori nu ţi-ai auzit părinţii, bunicii, profesorii spunând că dacă ar mai fi tineri şi ar putea s-o ia de la capăt ar proceda altfel. Probabil te întrebi de ce se pune atat accent pe trecerea timpului, de ce ţi se reproşează că stai degeaba, sau că laşi timpul să treacă pe lângă tine. Nu te mai intreba mult, citeşte această scrisoare şi-ţi vei da seama.

Tinereţea este perioada întrebarilor. Nu te sfii să pui întrebări. Întreabă orice, oriunde, pentru că până la urmă, vei găsi sigur pe cineva care să aiba răspunsul la întrebarea ta. Cine îţi reproşează faptul ca pui întrebări, este un om ignorant, un om care se conformează cu puţinul pe care il dă prim-planul vieţii. Priveşte dincolo de aparenţe, caută să cunoşti cât mai multe, din orice domeniu, cine ştie poate intr-o zi, cunoştinţele acelea îţi vor fi indispensabile.

Fii nonconformist.
De-alungul a celor şaptesprezece ani ai mei, am auzit o mulţime de cântece despre tinereţe, cât mai diferite între ele prin ritm, dar cu acelaşi mesaj puternic transmis, “we are young, we are free”, egalitatea dintre tinereţe, libertate şi nonconformism. Întrebarea este, dacă nu acum atunci când? Când mai poţi să te distrezi fară grija serviciului de mâine dacă nu acum, când mai poţi să te urci în tren într-o banală zi de miercuri şi să mergi la munte cu bicicleta dacă nu acum, când mai poţi să-ţi permiţi să spui că n-ai ceas dacă nu acum. Ţie nu-ţi trebuie ore, minute, secunde, tu ai timp. Ai timp să fii nonconformist, sa nu-ţi pese cum te judecă X dacă ai o palarie în formă de pasăre pe cap, dacă ai părul verde, pentru că tu ştii ca trăieşti mai intens ca el, că sângele tau e într-o vervă continuă. Nu-i lăsa sa-ţi ia bucuria de a fi altfel, nu încerca să-i faci să te inţeleagă, pentru ei nu o să recunoască dar defapt te înţeleg mai bine decât crezi. Când vei fi adult, vei realiza că lumea în jurul tau tinde să adauge şi cuvântul “penibil” egalităţii de mai sus, de aceea cred că toate trebuie făcute la timpul lor, şi acesta este timpul pentru a fi puţin rebel, nu-l irosi.

Make a list.
Adună-ţi prietenii si compune-ţi împreună o listă cu tot ce vrei să faci anul acesta, luna aceasta, astăzi, şi ţine-vă de acest lucru, consideraţi-l proiectul vostru. Lista aceea nu trebuie să aibă cenzură, nimic nu e greşit, si nimic nu e imposibil, dar gândiţi-vă că tot ce este pe lista aceea trebuie făcut. Sună un prieten cu care n-ai mai vorbit demult, împacă-te cu cei cu care te-ai certat şi nici nu-ti mai aduci aminte de ce, vorbeşte din nou cu persoana aceea de care iţi placea în gimnaziu, şi căreia nu i-ai spus niciodată ce simţi cu adevărat, îmbrăţişează-ţi fratele cu care te cerţi mereu şi spune-i cât de mult înseamnă pentru tine, urcă-te pe vârful Omu si strigă cât poti de tare că iubeşti viaţa. Nu lăsa banii să intervină în realizarea dorinţelor tale, caută-ţi sponsori, lărgeşte-ţi orizonturile, fă tot ce ţine de tine, nimic nu e imposibil. Îndrăzneşte mai mult, mereu mai mult. Pretuieşte fiecare moment, fiecare clipa.

Trăieşte clipa. Nu te pierde în organizări, în analizări, nu încerca să atingi perfecţiunea. Îţi vei da seama că momentele pe care nu le-ai plănuit prea mult, şi cu care nu ţi-ai bătut capul, o să iasă cel mai bine, şi o să ai cea mai mare satisfacţie de pe urma lor. Ce e plănuit în exces, este sortit eşecului, fii spontan, distrează-te, şi construieşte-ţi amintiri frumoase, pentru că la sfârşit, amintirile frumoase sunt cele care îţi vor descrie viaţa cel mai bine.

Mi-am adus aminte de un citat dintr-o comedie romantică cu Will Smith: “Life is not measured by the amount of breaths you take, but by the moments that take your breath away”.

Gândeşte-te la asta, trăieşte!

*Acest articol este publicat de Amalia Guliman si pe amdoar18ani.ro

Soldatul destinului

Întrebări fără răspuns şi lămuriri abstractizate:

Cine sunt? Ce caut aici? Stau uneori şi mă întreb în faţa oglinzii care ar trebui să-mi arate chipul, dar, în schimb, îl înceţoşează, făcându-mă să cad şi mai adânc în negura gândurilor mele. Privesc înainte. Fără să gândesc, mă las purtat de lina suflare a vântului destinului. Arunc o monedă şi îmi pun întreg viitorul în armonica ei cădere, prin cenuşa timpului. Alunec repede prin viaţa exact ca acel bănuţ ce prin căderea lui îmi defineşte viaţa... Mă las purtat de vântul ce bate din spate... vreau să mă întorc ,dar nu pot să înfrunt măreţia destinului.

Sunt un simplu hoinar al timpului... Alerg sau păşesc confuz spre viitor căutând ziua de mâine... Degeaba o caut... nu-mi aduce nimic. Timpul curge, mereu grăbit, iar eu îmbătrânesc. Vocea-mi devine ecou, lovindu-se de bariera dură a timpului. Adesea mă găsesc hoinărind străzile, căutând trecutul - dulcele trecut - găsesc, în schimb, numai dezamăgiri si umbre reci ale figurilor trecutului.

Aberaţii frenetice:

Moneda atinge solul, prefăcându-mă in praful ce odată se ridica sub puterea păşirii mele pe cărarea prăfuită, ce încet dar sigur mă ducea spre viitor. Un scrâşnet teribil s-aude, iar eu, soldatul destinului, te acopăr, acompaniindu-te pe cărarea şerpuită a timpului. Aştept să grăbeşti pasul... poate atunci mă voi ridica din nou să rătăcesc, solitar ca întotdeauna, căutându-mi amintirile, găsindu-mi rostul în eternitatea timpului.

Poate e prea târziu sau poate doar ce am început să fiu soldatul destinului, veşnic grăbit, căutător al amintirilor demult apuse. Caut imposibilul... Rece ca întotdeauna privesc cum atinge şi moneda ta solul şi te aştept ca împreuna să fim soldaţii destinului, mereu la picioarele măreţiei lui. Aştept să aud ecoul căderii tale prin timp... Aştept.

Cruntul adevăr:

Dar te duci, timid spre monedă, şi te uiţi la ea de parcă ar conta. O ridici şi te uiţi la ea, apoi cu o sfidătoare răbdare o arunci din nou în abis... Stau şi privesc confuz cum sfidezi ceea ce pe mine m-a înrobit... cum te uiţi în jos, călcând pe propriul destin, modelându-l după propriile gusturi. Melancolic fiind, adorm... Mulţumesc... dar veşnic voi rămâne soldatul destinului.

Orasul meu

Este ora 22.30. Noaptea inghite Londra. Ceasul mare din mijlocul pietei a sunat de doua ori, semn ca este si jumatate. Zgomotul surd se aude in toata Anglia.

Strazile sunt pustii si negre, felinarele prafuite si vechi, singurele obiecte vechi din tara, stau nemiscate, palpaind din cand in cand. Copacii se leagana intr-un dans stins, in timp ce vantul le taie frunzele usor aramii. A venit toamna.

Traim intr-o noua era, mult in viitor. Sunt un om normal ce bantuie strazile proaspat betonate. Privesc lumea printr-o punga de hartie, care mi-e asezata pe cap. I-am facut doua gauri in dreptul ochilor pentru a putea vedea pe unde merg. Totul s-a schimbat. Ma trantesc pe o banca, obosit, si caut cu privirea pe cineva care sa-mi semene, dar nu gasesc pe nimeni. Nu mai este nimeni cu o punga de hartie pe cap. Eu sunt singulul ciudat...ciudat este mult spus pentru ca
nimeni nu ma observa. Lumea trece pe langa mine, tinand umbrele gri si negre in mana, pentru a opri picaturile mari si grele de apa ce cad neincetat din cer. Da... cerul este singura pata de culoare care se vede in acest monstruos infinit. Un cer caramiziu se asterne incet deasupra noastra.

Ma ridic de pe banca si continui sa merg printre oameni, privind vitrinele sparte ale magazinelor cu haine. La capatul orasului se aude un zgomot puternic si asurzitor...probabil am fost atacati inca o data de o bomba chimica. Incet dar sigur se aud franturi de tipete ce alearga in jurul noastru, al meu...se simte fumul toxic plutind in aer. Lumea nu mai este umana. Razboaiele sunt din ce in ce mai dese si mai periculoase. Bobele chimice si biologice ne distrug incetul cu incetul, lasand in urma groaza.

Imi ridic privirea si vad, prin punga mea de hartie, un om ranit. Lumea trece nepasatoare pe langa el, in timp ce el se tine cu dintii de viata pe care nu vrea sa o lase in urma. In fundal se aud sirenele ambulantelor. In scurt timp ajung la locul faptei si-l ridica de pe jos. Stiu ce o sa se intample... il vor duce la spital, iar asistentii vor incerca sa-l tina in viata in timp ce medicii vor exersa ore in sir pentru a face o operatie adevarata cu ajutorul unui calculator performant.

Plec mai departe si privesc prin punga mea de hartie orasul. Case mari si suspendate parca atarna din cer. Fumul negru se ridica din ce in ce mai sus pictand cerul in culoarea orasului. Ajung la statia militara a orasului. La intrare s-a format o coada imensa de femei, barbati, copii, bunici, toti cerand o explicatie, toti dorind un adapost. Vietile tuturor isi pierd culorile, iar eu stau si privesc.

Ma uit prin geamurile improvizate ale cutiei de hartie si vad cesul din piata. Este ora 22.00.
Galagia imi inunda urechile. Se aud copii si femei zbierand. Se aud barbatii care alearga intr-un mars puternic, tragand cu armele in neant. Muzica disperarii ma cuprinde incet...mai intai picioarele, apoi mainile, apoi capul. Secundele trec greu, fiecare secunda devine minut, fiecare minut devine ora. Stau si astept, nu stiu ce astept, dar stau pe banca, cu mainile la urechi, cu ochii strans inchisi, cu masca mea de hartie pe fata. Stau...si astept sa treaca totul, astept sa vina revina totul la normal.

Incet ma inunda gandul ca omul a format totul, iar daca-l il distrugi, distrugi totul. Ca o avertizare, creierul meu pulseaza alert, incercand sa ma faca sa distrug omul. Imi pare rau dar nu sunt inca dispus sa ma sacrific, nu vreau inca sa plutesc in vid. Sunt un las. De asta am o punga de hartie pe cap. Nu vreau sa mi se vada fata ridata de timp si de groaza.
Este ora 22.30, iar eu stau si privesc.