Orasul meu

Este ora 22.30. Noaptea inghite Londra. Ceasul mare din mijlocul pietei a sunat de doua ori, semn ca este si jumatate. Zgomotul surd se aude in toata Anglia.

Strazile sunt pustii si negre, felinarele prafuite si vechi, singurele obiecte vechi din tara, stau nemiscate, palpaind din cand in cand. Copacii se leagana intr-un dans stins, in timp ce vantul le taie frunzele usor aramii. A venit toamna.

Traim intr-o noua era, mult in viitor. Sunt un om normal ce bantuie strazile proaspat betonate. Privesc lumea printr-o punga de hartie, care mi-e asezata pe cap. I-am facut doua gauri in dreptul ochilor pentru a putea vedea pe unde merg. Totul s-a schimbat. Ma trantesc pe o banca, obosit, si caut cu privirea pe cineva care sa-mi semene, dar nu gasesc pe nimeni. Nu mai este nimeni cu o punga de hartie pe cap. Eu sunt singulul ciudat...ciudat este mult spus pentru ca
nimeni nu ma observa. Lumea trece pe langa mine, tinand umbrele gri si negre in mana, pentru a opri picaturile mari si grele de apa ce cad neincetat din cer. Da... cerul este singura pata de culoare care se vede in acest monstruos infinit. Un cer caramiziu se asterne incet deasupra noastra.

Ma ridic de pe banca si continui sa merg printre oameni, privind vitrinele sparte ale magazinelor cu haine. La capatul orasului se aude un zgomot puternic si asurzitor...probabil am fost atacati inca o data de o bomba chimica. Incet dar sigur se aud franturi de tipete ce alearga in jurul noastru, al meu...se simte fumul toxic plutind in aer. Lumea nu mai este umana. Razboaiele sunt din ce in ce mai dese si mai periculoase. Bobele chimice si biologice ne distrug incetul cu incetul, lasand in urma groaza.

Imi ridic privirea si vad, prin punga mea de hartie, un om ranit. Lumea trece nepasatoare pe langa el, in timp ce el se tine cu dintii de viata pe care nu vrea sa o lase in urma. In fundal se aud sirenele ambulantelor. In scurt timp ajung la locul faptei si-l ridica de pe jos. Stiu ce o sa se intample... il vor duce la spital, iar asistentii vor incerca sa-l tina in viata in timp ce medicii vor exersa ore in sir pentru a face o operatie adevarata cu ajutorul unui calculator performant.

Plec mai departe si privesc prin punga mea de hartie orasul. Case mari si suspendate parca atarna din cer. Fumul negru se ridica din ce in ce mai sus pictand cerul in culoarea orasului. Ajung la statia militara a orasului. La intrare s-a format o coada imensa de femei, barbati, copii, bunici, toti cerand o explicatie, toti dorind un adapost. Vietile tuturor isi pierd culorile, iar eu stau si privesc.

Ma uit prin geamurile improvizate ale cutiei de hartie si vad cesul din piata. Este ora 22.00.
Galagia imi inunda urechile. Se aud copii si femei zbierand. Se aud barbatii care alearga intr-un mars puternic, tragand cu armele in neant. Muzica disperarii ma cuprinde incet...mai intai picioarele, apoi mainile, apoi capul. Secundele trec greu, fiecare secunda devine minut, fiecare minut devine ora. Stau si astept, nu stiu ce astept, dar stau pe banca, cu mainile la urechi, cu ochii strans inchisi, cu masca mea de hartie pe fata. Stau...si astept sa treaca totul, astept sa vina revina totul la normal.

Incet ma inunda gandul ca omul a format totul, iar daca-l il distrugi, distrugi totul. Ca o avertizare, creierul meu pulseaza alert, incercand sa ma faca sa distrug omul. Imi pare rau dar nu sunt inca dispus sa ma sacrific, nu vreau inca sa plutesc in vid. Sunt un las. De asta am o punga de hartie pe cap. Nu vreau sa mi se vada fata ridata de timp si de groaza.
Este ora 22.30, iar eu stau si privesc.

Eu prin ochii altuia.

Amalia, of, ce fire complicată! Dacă toate fetele ar avea un manual de folosire, al ei ar fi structurat pe 10 volume, ultimul intitulându-se simplu ,,Excepţii de la regulă". N-ai cum s-o întelegi perfect. E o enigmă, şi cine încearcă se arde.

O cunosc pe Amalia dintotdeauna. Când eram la grădiniţă, era tipul de copil cumite, care se juca responsabil. A rămas la fel, se joaca responsabil, dar cu jocuri mai complicate. Intr-o zi, pe când eram într-una din clasele primare şi vorbeam cu ea, a zis aşa de-odată că ei nu-i place la şcoala, că nu vrea sa învete nimic, şi că ar da orice să se poata întoarce la grădiniţă. Cred că in fraza aceea s-a adunat toata rebeliunea din ea, pentru că mai apoi s-a linistit, şi-a dat seama că o să învete pentru înca vreo saptesprezece ani, şi s-a resemnat.

Firea Amaliei este unică, îi place ce e frumos, şi încearcă să accepte ce e urat şi obligatoriu, gandeste intr-un fel luni iar marti iti schimba parerea, arunca vorbe fara sa le gandeasca si nu regreta nimic din ce spune, se accepta. Nimeni nu stie s-o critice mai dur decat se critica ea. Daca e tulburata de ceva, nu lasa sa se vada, zambeste, dar ce-i in sufletul ei, nimeni nu poate sa stie. Se da drept dura si insensibila, dar dupa cum o cunosc eu, la simplele cuvinte de "te iubesc" pamantul ii fuge de sub picioare, simte deodata un fior din stomac pana-n gat, si brusc toata duritatea aceea de fatada se evapora. Nu stie ce e iubirea, sau poate are o banuiala, dar nimic concret. N-ar putea sa vorbeasca vreodata despre dragoste. Nu e de judecat, ea n-a aflat-o, dar daca e sigura de ceva pe lumea aceasta e ca intr-o zi, intr-un colt al lumii o va afla. Adora ce e nou, si nu se da in laturi de la nimic. Face totul cu masura. Tin minte ca odata imi spunea ca totul in viata trebuie sa aiba un inceput si-un sfarsit, ca nimic nu e etern, si ca nu poti face ceva la nesfarsit.

Are un temperament dificil de schimbator. Acum plange,iar peste un minut rade, acum e calma, peste un minut izbucneste si tranteste. Temperament exceptional, ar fi cea mai buna denumire pentru firea ei. Daca te asepti sa reactioneze intr-un fel, te surprinde reactionand intr-un mod exact opus. Nu se sfieste sa recunoasca ca este superficiala, lasa vorbe suspendate, si nu poate niciodata sa fie sigura de nimic. N-o sa spuna niciodata ca a facut ceva perfect, o sa analizeze fiecare moment si tot o sa gaseasca ceva ce putea face mai bine. Defectul ei major este acela de neincredere. Nu stie sa gaseasca increderea in oameni, si-a pierdut naivitatea, daca a avut-o candva si stie ca daca nu face ea ceva pentru ea, altul nici atat n-o sa faca. Nu face niciodata exact cum ii spun oamenii sa faca, ajunge, ce-i drept la acelasi rezultat dar urmeaza alta cale, si in sinea ei crede ca face ce vrea. E independenta in mod controlat, si controlul il are ea. Se opreste atunci cand ii se pare prea mult, cauta de mai mult atunci cand i se pare prea putin si reuseste sa pastreze un echilibru in tot. Nu poti s-o compari cu nimeni altcineva, ea stie cine e, se accepta si nu s-ar schimba pentru nimic in lume.

Vrea sa fie independenta si pe picioarele ei, si cred ca va reusi, dar nu-si va da seama.

Prefață

... am intrat și i-am găsit altfel sau la fel cum mi-aș fi dorit: zâmbind și m-am tulburat de multe ori când am simțit că zâmbetul acesta era mai mult pentru nevoia mea și mai puțin pentru a lor. Așa o fi și cu iubirea, se înalță atunci când e dăruită dezinteresat și când nu se așteaptă nimic în schimb.

Nu știu cum s-a întâmplat acceptarea, ce i-a convins că e plăcut ca din adâncimea neconvențională și curată a intimității sufletului lor să împărtășească și celorlalți.

Când vine vorba de scris, devenim extrem de orgolioși; nu ne place să fim deloc împărțiți între părerile și dialogurile celorlați. Îi simțim nedrepți, necunoscători, limitați în opinii și extrem de insensibili la sufletele noastre și nu mai vrem să le împărtășim nimic. Dar cu noi, cu ei nu s-a întâmplat așa. Motivul trebuie să fi fost generozitatea și toleranța care te pot face naiv, dar curat.

Când am trecut de la obligația unei teme și amenințarea unei note, la bucuria de a scrie și mai ales de a spune și celorlați, nu știu. Pentru mine, acel Citim? a fost mereu semnul că mă aflam într-un moment drag, desprins din obligații și convenții. Și de aici, de la această întrebare, era drum spre orice, spre discuții, spre descoperirea de stiluri, de construcții sucite, de răsucite și de liniște ca pentru rugăciune. Și după lectură, indiscretul, Ei ce ziceți?, era resimțit mai degrabă ca o apreciere, ca o formă de mulțumire.

N-am așteptat, de fapt, niciodată observații critice sau tăioase și am sperat că ceea ce se va spune după, va fi tot spre bucuria celorlalți. Au fost și momente când nu mai trebuia spus nimic și dacă am înțeles împreună asta, este și pentru că am acceptat că ne aflam într-un timp și un spațiu al lecturii, al scrisului și al plăcerii de a ne îndeletnici cu ele.

Tinerețea, dezinvoltura, lipsa de prejudecăți, toate se vedeau în scrierile lor. Și am mai descoperit sensibilitate și maturitate pe care avem pretenția că le dobândim prin scris, abia după o vreme; în afară de asta s-au adăugat bucuria de a o oferi celorlalți și lipsa aroganței, apoi deschiderea de a accepta ce s-a spus despre tine. Pentru că scrisul e parte din tine, ca mâna ta, ca ochiul tău sau ca sprânceana mai ridicată, mai întrebătoare, mai netedă sau mai întreruptă. Cosmetizările ne plac, dar nu dacă ne transformă în ceva ce nu suntem.

Pe urmă am mai descoperit că se cheamă cu niște nume care nu pot decât să fie ale lor: Yvonne – ce ochi are fata asta, la ea scrisul stă în ochii tulburi, este colțul unde privirea oprește timpul în loc; Amalia – echilibrul nostru, talentul ei vine din ușurința de a împărți zâmbete și seriozitate și de a povesti; Yardena – vioiciune cu discontinuități voite pentru a ști că e acolo, este fata lui Eu citesc!; Vlad – caută ceva și într-o zi va găsi, starea lui de bine este un dar pentru toți; Georgiana – temperament năvalnic, pentru că generozitatea ei dă impresia că trebuie să iasă din trup; Alexandra – delicatețe și suavitate, aer exotic și totuși, atât de familiar tuturor; Adriana – ce greu este să vorbim despre ce scrie ea!... așa de personală și de orginală, surprinzătoare prin senzații transmise până în vârful degetelor; Franciska – tăcere pe care am descoperit-o treptat ca pe o mare calitate, dialogul este mai mult interior; Laura – siguranță, claritate, inteligență și cumpătare în tot ce face; Anastasia – se vrea altfel și reușește să fie altceva, cu o voce și o lectură care trebuie auzite; Edi – prezența lui în discuții nu trece niciodată neremarcată, inteligență și spirit problematic; Ioana – la ea scrisul este de fapt o lecție de balet, iar lectura, muzica ei cea mai dragă, și când mișcă stiloul o face cu mare grație; Eyal – ai putea spune că e omul fără defecte sau cu prea multe calități, sensibilitatea îl face distins și lipsit de orice micimi; Marcel – un domn care știe că zâmbetul nu e etichetă, ci e sufletul lui, nu-l supără nimic, pentru că la el bucuria este din a fi bun; Alex – absența lui ne este tristețe, e pitoresc, ne dă impresia că putem fi noi în orice moment; William – amestec interesant de putere și de sensibilitate, timiditate ce ascunde, cu siguranță, un suflet delicat.

La etajul cel mai de sus, în mansarda noastră eliadescă, se întâmplă totul; ne plac ploile doar unora, dar acceptăm să intre și soarele prin ferestrele prea mici pentru tinerețea noastră; uneori mai privim orașul și nu știu cum se face, dar reușim câteodată să vedem ceea ce este frumos, avem și dimineți plicticoase când tăcând, am învățat să acceptăm că putem fi și urâți și strâmbi sufletește și că oglinda nu putem fi decât noi; apoi mai avem după-amieze când nu avem chef nu sună așa de demoralizator și mai avem ore când filmul ne-o ia înainte tuturor.

În mansardă ploaia se aude altfel, pentru că o primim așa cum e, rece sau bacoviană, plină de vitalitate și de sens, iar norii sunt prea aproape de noi și ne acoperă, dar nu ne copleșesc.

Pentru o persoană care iubește tăcerea, ploaia și poezia, întâlnirile de aici au fost parte din sensul pe care-l căutăm când ne-am dori utili și celorlalți. Încearcă să amâne confruntarea cu un text promis și poate că într-o zi se va întâmpla.

Altfel, pentru că aici am avut de câteva ori impresia că suntem și pentru că nu știu să spun altceva atunci când cineva îmi aduce liniște și poezie,

mulțumesc!

Florina Jambore