Poezie

Amor

În seri ca asta

pictata murdar

cu o lună strâmbă

şi nori neglijenţi

pe cer.

Când latră căinii

de frig şi-ngheţ

ne-nchidem în camera

cu usa de fier.

Sărutări false

şi mângăieri

ne oferim unul altuia,

de parcă ne iubim.

Şi nu stiu de ce

dar parcă

mai frumoasă eşti

când îţi atărnă din păr

scaieţi.

Desen

Pe un perete

alb

a pictat cu

negru

un tânar pictor,

vrednic ,

întregul cosmos.

A desenat o

fată

care-i zămbeste

dulce

şi-a conturat

o umbra

pe care ea

o-înghite.

Domnişoara în alb

Ploaia inunda străzile Veneţiei, iar vântul forţa violent fiecare fereastră si uşă a casei. Deşi răsărise soarele de doua/trei ceasuri întunericul domnea străzile înguste şi pitoreşti ale oraşului adăpostit de ape. Puţini oameni îndrăzneau să umble străzile acestui oraş când, parcă, cerul le cerea să nu o facă, iar puţinii ce se încumetau sfârşeau acaparaţi de ploaia înţepătoare ce acapara oraşul.

Mark era un tânăr artist de 22 de ani ce hotărâse să-şi înceapă cariera în unul din oraşele recunoscute ca fiind centrul activităţii artistice. Avea o fire firavă. Rareori îl vedeai izbucnind în strigăte, dar când furia se acumula suficient cât tânărul să nu mai fie abil să o interiorizeze se manifesta extraordinar de violent. Pasiunea sa pentru artă apăru în floarea adolescenţei când neînţeles de nimeni, tânărul începu să-şi înşire pe diverse coli de hârtie sentimentele, problemele şi enigmele.

Acum, Mark, stătea rezemat cu capul de geam şi privea, în acelaşi timp şi la întunericul de afară şi la întunericul din sufletul său. Reanalizând deciziile din viaţa lui se hotărî ca este inutil, concluzie la care ajungea de nenumărate ori pe zi. Pentru un moment vru să-şi scoată caietul de schiţe încercând să elimine starea de plictis pe care i-o indusese culorile şterse ale Veneţiei, dar când apucă creionul simţi că nimic bun nu ar putea ieşi din această încercare, aşa că se resemnase şi îşi continuă privitul pe geam. Când a vrut să-şi îndepărteze privirea de la geam văzu o gingaşă fiinţă care parcă strălucea în întunericul de afară.Cu imprevizibilitatea sa artistică, caracteristică de altfel, fugii pe holul strâns apoi pe scări până ajunse afară în ploaie unde domnişoara parcă îl chema cu un cântec dulce de sirenă.

Apropiindu-se de ea bolborosi ceva inutilităţi pe care domnişoara nu le luase în seama, apoi din curtoazie o invitase în modestul lui apartament. Mare fusese uimirea lui când domnişoara în alb l-a acceptat fără nici un fel de reţinere. [...]

Ambii şedeau muţi pe fotoliile din piele maronie. Mark trăgea harnic dintr-un trabuc înecându-se periodic şi tuşind zgomotos. Credea el că gălăgia avea să destindă atmosfera şi să îi ofere prilejul să deschidă o discuţie pe un subiect total irelevant care avea să îl familiarizeze cu personalitatea d.î.a.La scurt timp abordase un subiect care deşi îi părea penibil, considera că ar putea deschide orizontul către subiecte mai profunde, acelea despre care Mark avea o plăcere nemăsurabila de a vorbi. Fata dădu inocentă din cap de fiecare dată când, deja entuziastul, Mark aştepta un răspuns. Deşi faţa înţelegea ceea ce i se vorbea, simţea că nevoia de a da o replică încâlcită nu exista, iar Mark, deşi se aşteptase la mai mult iniţial, era vrăjit de privirea fetei aţintită către el şi de mişcarea lină a chipului ei care îi anula sau întărea orice concepţie.

Stătură aşa 2/3 ceasuri până ce fata se ridică spontan, se duse la tânăr şi îi sărută dulce fruntea. Când îşi reveni din şoc Mark observă că fata se făcuse dispărută, iar tot ce vedea cu ochiul minţii şi cel al inimii era privirea caldă şi graţioasă mişcarea a fetei. Parfumul ei fin care îl învăluii şi care îl făcu incapabil de orice altă sarcină (atât fizică cât şi mentală) se impregnase în toată mobila grea din apartamentul strâmt al tânărului artist.Se părea că domnişoara în alb avea să rămână cu Mark pentru o bună perioadă de timp, iar acum tânărul atribuia totul fetei. Uitându-se la o coală albă de hârtie tânărul o văzu din nou pe domnişoară, uitându-se la mobilă putea detecta amprente vag vizibile în lipsa de lumină veneţiană, totul îi părea un joc al seducţiei, deşi faţa păruse a-l respinge discret dar categoric.

Zilele următoare fuseră un chin crunt pentru tânărul Mark care deşi nu-şi dorea ca imaginea domnişoarei în alb să îi dispară complet din minte , vroia ca chipul ei să nu îi mai domine orice minut din viaţă.Când încerca să schiţeze o nouă lucrare ajungea mereu şi mereu la acelaşi rezultat ... Portretul domnişoarei în alb.Imaginea ei îl bântuia şi în somn adânc şi în totală stare de conştiinţă , se părea că domnişoara avea într-adevăr să-l însoţească oriunde pentru mult timp de-atunci încoace.

Pianistul

Camera era invaluita intr-un mister aparte. Fiecare nota muzicala iti intra prin vene, facandu-te sa te legeni discret, incet, ca vantul. Muzica se rotea in jurul tau si iti dirija fiecare parte a corpului. Oamenii erau tacuti, iar ochii lor il urmareau cu mare atentie pe pianist.

Pianistul era tanar, in jur de douazeci si ceva de ani. Avea un aer greu de patruns in jurul lui, iar mainile ii dansau fin pe clapele pianului. Era imbracat in negru, intr-un costum modern si purta o cravata rosie, rosie ca sangele, iar degetele lui se miscau lin pe clapele pianului. Ochii, de un negru nepatruns, inchisi ca noaptea, se inchideau si se deschideau pe ritmul muzicii cand acesta clipea. Genele ii erau lungi si dese, de parca s-ar fi dat cu rimel, iar mainile ii dansau usor pe clapele pianului.

El statea drept, asezat pe scaunul din piele si canta Balada Pore Adelina de Richard Clyderman. Era cea mai frumoasa melodie pe care o auzisem vreodata. Muzica prindea viata in mainile lui, si se materializa, devenind un strain, explorand fiecare colt al incaperii. Toata lumea era muta in timpul cantecului, toata lumea avea ochii inchisi, toata lumea visa.

Cand muzica se opri, parca un soc electric puternic ii lovise pe toti. Tristetea ii lua locul fericirii, iar realitatea visului. Pe masura ce secundele mute treceau, fetele lor deveneau din ce in ce mai ridate, trecerea timpului facandu-se vazuta. Totul era un joc atunci cand mainile pianistului dansau pe clapele pianului. Perdeaua de liniste devenea din ce in ce mai apasatoare, asternandu-se peste toti, panicandu-i. Fiecare rasuflare era dura si rece, iar fiecare bataie a inimii era inceta si moarta. Raceala din camera devenea gri, iar din pereti si din rochiile doamnelor se scurgeau incet culorile, facanu-le sa devina reci si negre. Camera arata acum ca o pictura decolorata, fara viata. Nimic nu misca, nimic nu respira.

La un minut dupa ce a terminat de cantat faimoasa piesa, pianistul a inceput urmatoarea melodie: Metamorfoza de Phillip Gras. In momentul in care pianistul a inchis ochii, si publicul a inchis ochii, iar cand degetele lui au inceput sa danseze, camera a prins viata. Magia muzicii i-a imbratisat pe toti, colorandu-i inapoi. Zambete si fericire se putea citi pe fetele tuturor. In mijlocul camerei un cuplu select a inceput sa danseze, muzica invatanu-i pasii. Ea era un inger imbracat intr-o rochie bleu deschis, cu o trena lunga. Corsetul ei avea incrustat in dreptul pieptului diamante mci si stralucitoare. In spate, muzica i-a daruit niste aripi pure, albe si fine, iar masca de pe fata ii oprea pe privitori sa vada cine este cu adevarat acea femeie. El, un barbat inalt, purta un costum asemanator cu cel al pianistului, negru. Camasa de pe dedesupt, cravata si masca erau si ele negre. Un inger si un demon, cu aripi frante, ca cele ale unui liliac, mancau si savurau muzica pianistului.

Intr-o secunda, celelalte cupluri s-au apropiat de mijlocul camerei, incepand sa danseze, dar nici unul nu mai avea aripi. Cantecul a durat mult, cateva minute, cateva zile, poate chiar cativa ani. Cand degetul pianistului a atins ultima nota, un zambet malefic i se putea citi pe buze. Fata care era pana acum palida si plapanda, era acoperita si ea cu o masca neagra, iar ochii atat de intensi, culoarea abanosului, ii erau sangerii. Inca o data lumea incepea sa fie supta de culoare si magie.

Ramasi ca niste stane de piatra, oamenii, deveneau gri si ridati. Singurii care inca mai straluceau, cu aceeasi maretie, erau cei doi dansatori. Acum ei se miscau pe o muzica surda, imbratisati, printre public. Penele din aripile ei incepeau sa cada, una cate una, cum se misca printre cupluri. Ajunsi in fata pianistului, fata era slabita, iar partenerul ei plin de putere. Un demon adevarat ii prinsese nepregatiti pe toti. Infruptandu-se cu sucul vietii de la iubitul lui inger, a castigat puterea de a merge mai departe, lacomia lui ajungand dincolo de limite. Privind in ochii lor, el ii lasa, pe rand, fara viata, fiecare prabusindu-se puternic la pamant,pentru ca mai apoi fiecare sa se sparga in bucatele. In cel mai scurt timp posibil, demonul i-a inghitit pe toti, lasand pe jos un covor de pietricele, iar mainile pianistului nu mai cantau, dar ochii lui erau fixati pe demon.

Apropiinu-se de pianist, demonul a ras incet, fara glas, si parca s-a evaporat in pianist, devenind una cu el. Ingerul zacea fara suflare pe pianul lucios si negru, iar degetele pianistului au maingaiat cateva clape, dar nimic nu s-a miscat si ingerul nu a respirat. Cu un zambet lacom pe buze, el si-a continuat melodia, asteptand urmatorul public, caci el isi vanduse talentul demonului, iar acesta ii fura publicul.Un baiat atat de tanar era blestemat la o soarta cruda: avea talentul perfect, dar niciun om care sa povesteasca mai departe despre el.

Inocenta

Inocenta, statea pe scaun si citea cartea ei preferata. Nici nu a observat cat de repede a trecut timpul. Ei ii placea sa stea in camaruta aia veche, din podul casei, unde, theoretic, timpul nu exista. Era doar prezentul. Ea manca fiecare pagina a cartii cu o placer carnala. Lasa foaia sa-I alunece printre degete, mangaind usor cartea, degetele dansandu-I ritmat. Povestile si romanele urmau unul dupa altul, unul dupa altul, unul dupa altul. Fiecare poveste prindea viata in ochii ei si fiecare secunda disparea, pierzandu-se in vid. A citit tot felul de romane, unul mai bun ca altul, si nu avea de gand sa se opreasca.

Statea pe scaunul de lemn putrezit, intr-un colt, langa un geam spart, in podul casei, sprijinindu-se de biblioteca monstruoasa ce se intindea cat tine cu ochii. Mirosul de lemn dulce se revarsa prin camera, innecand-o si facand-o sa se trezeasca in mijlocul romanului, in cartile visului. Iarna, acum, se imbraca mai gros, acoperea geamul cu un carton si isi facea cate o ciocolata calda sa-I tina de cald. Cand pleca invelea cartile cu o patura groasa ca sa nu le fie frig. Inocenta si timpul care nu se scurgea au facut-o o straina in lume si o cunostinta in carti. Uneori cand o certa mama ei din cauza cartilor, nu plangea nici macar o lacrima, si cu o voce rastita ii spunea: “Ce e trecutul decat prezentul ce s-a dus, iar viitorul tot un present ce n-a apus”. Povestea asta este veche decand lumea, iar mama ei, ca de obicei, ii dadea cate o palma peste fata firava, inrosindu-I obrazul. Nici atunci ea nu plangea, dar I se putea citi in ochi dezamagirea, iar mama, in timp ce isi cerea scuze, isi stergea cu maneca lacrimile care-I cadeau pe obraz. Dar in afara de dezamagire nu se citea nimic in ochii fetei care inca isi mai tinea man ape obrazul amortit. Ochii ii erau reci, reci ca gheata, realizand ca odata cu fiecare palma primita, inocenta ei se zdruncina. Ea pleca mai departe, incalzindu-si ochii in carti, in timp ce mama ei zacea in acelasi loc, plangand. De multe ori s-a intamplat asta, este o poveste veche, de cand lumea.

Anii treceau incet, repede, nu iertau pe nimeni, decat pe ea. Ea care se afunda in carti si in timp, niciodata nu imbtranea. Au trecut anii si ea a ramas la fel, aceeasi fata. A trait multe vieti, vietile personajelor, a trait multi ani, sute, chiar mii, si arata la fel. A cunoscut un infinit de oameni si animale si are tot atatia prietenei cat si dusmani, dar ei nu-I pasa. A citit s-a infruptat, a primit pentru fiecare viata traita cate o palma, pana intr-o zi. Mama ei era suparata si i-a mai tras o palma. In momentul acela inocenta ei a fost distrusa. Fiecare minut in care s-au privit in ochi nu mai trecea, iar cu fiecare secunda scursa incepea sa se vada pe fata ei, timpul. Urmele care pana atunci nu existau I se prindeau adanc in fata si in ochi. Ochii de gheata de decembrie au devenit gheata de februarie. Vietile traite se duceau, pe apa in jos. Fiecare mitut o imbatranea vizibil astfel incat in 3 minute a ajuns sa traiasca 30 de ani. Privea cum mama ei se uita uimita la fiica sa, fiica a carei timp puteai sa-l vazi si sa-l atingi. Nu era adevarat. I-a intors palma peste fata mamei sale si s-a dus in camaruta, invelindu-se alturi de carti, luand una cu ea, tinand-o in brate, asteptand, asteptand, asteptand.

Valurile

Imi deschid ochii si privesc cerul, privesc marea. Aud bataile aripilor, aud valurile spumegande. Ating nisipul fierbinte, ating apa limpede. Miros libertatea, miros caldura. Gust sarea, gust viata.

Intr-o zi de luni obisnuita se vede apusul soarelui. Miliarde de raze sangerii se topesc in apa marii. Pe cer se vede dansul culorilor, un dans cu un ritm alert. Valurile vin si pleaca, unul cate unul, la nesfarsit. Ele se arunca amenintator asupra stancilor batrane, lasandu-le ca amintire, mici firicele de spuma alba, spuma pura. Cu fiecare bataie a vantului, marea se opune, impingand si mai tare, apropiindu-se de mal. Fiecare minut care trece este mai lung, mai intunecat.
Rosul se transforma in visiniu, visiniul in grena, grenaul in negru. O perdea acopera marea, acopera valurile, acopera malul. Nisipul devine din ce in ce mai rece, mai mort. Linistea apasa marea. Noapte inghite ziua.

Nu se aude nici un zgomot. Ma uit in jur, invartindu-ma si nu vad nimic. Pasii-mi sunt marunti, privirea mi-e incetosata. Calc incet pe nisipul aspru si ajung in fata marii. Linistita ea asteapta. Asteapta pe cineva sau ceva. Nu doarme, nu respira. Se aude doar vantul in departare, taiind nemilos apa, parca razbunandu-se. Incet, incet inaintez in mare, iar vantul ma impinge de la spate. Usor ma inghite apa rece, moarta. Hainele-mi sunt lipite de corp iar parul imi este ud. Nu se aude nimic. Imi simt talpile ranite din cauza scoicilor sparte care stau moarte pe fundul apei. Piciorul drept imi amorteste, de la degete inspre genunchi, urmat rapid de catre cel stang. Amorteala mi-a ajuns la brau si la maini. Ranile nu ma mai dor, asa ca inaintez. Acum apa imi vine pana la gat. Stau si astept cateva minute, pana imi amortesc burta, piepul si spatele. In departare nu se aude nimic.

Respir adanc de trei ori si merg inainte, merg pana cand picioarele nu mai ating pamantul, si imi dau drumul in jos. Deschizand ochii vad cum aerul din pieptul meu se ridica la suprafata sub forma unor bule. Privirea se incetoseaza si cu putin curaj trag apa in piept. Apa sarata imi arde nasul si gatul si incep sa ma zvarcolesc. Dau din maini si din picioare, ca un reflex, in timp ce trag apa in piept. Nu mai e aer, mai este doar apa. Respir, inspir, in timp ce bratele si picioarele amortite incep sa prinda viata. Respiratul pare mai greu decat inspiratul. Tusesc in gol, in timp ce dau din maini. Tusec, ma misc, ma transform, inspir, respir, ma misc, ma zvarcolesc,respir…Nu mai vad. Negrul ma acopera, ma invaluie intr-un dans al mortii. Mainile si picioare imi sunt usoare ca un fulg. Ma las lin pe spate cu un zambet pe buze. Dansez un dans fara ritm, pe o muzica surda. Nu aud nimic, nu vad nimic, nu simt nimic, nu ating nimic, nu gust nimic. Parca eu nu sunt aici, parca sunt o marioneta deoarece fiecare miscare posibila pe care o fac nu o simt, nu este a mea, nu imi apartine. Ma afund in intuneric, in noapte, in mare.

Imi simt spatele ranit, plin de zgarieturi. Deschid ochii si ma vad stand pe malul marii, palid, alb. Pot sa-mi simt bratele si umerii, pot sa-mi simt gatul, burta, picioarele genunchii, totul. Ochii imi lacrimeaza in timp ce stau pe plaja calda, intr-o zi de marti, o oarecare zi de marti. A doua zi din saptamana, a doua viata. Marea este albastra, la fel ca cerul, asezate una peste alta astfel incat nu stii unde se afla orizontul. Nu se vede nici o linie, oricat de marunta, in departare. Tot ce vad este un perete imens asternut in fata mea, un perete albastru. Vantul imi mangaie ranile de pe spate provocate de statul prea mult pe nisip. Nu stiu cum am ajuns pe plaja, nu stiu cum am scapat din acea piesa de teatru a mortii. Stancile batrane vegheaza asupra mea, iar vantul imi arata calea. O noua viata unde mama mea este marea iar tatal meu este cerul. Soarele orbitor ma imbratiseaza incet, razele lui luminandu-mi calea.

Imi inchid ochii si privesc cerul, privesc marea. Aud bataile aripilor, aud valurile spumegande. Ating nisipul fierbinte, ating apa limpede. Miros libertatea, miros caldura. Gust sarea, gust viata. Este o zi obisnuita de marti. “Neinfrant si darz ma napustesc impotriva ta, Moarte!”